Secolul al XX-lea a fost marcat de progrese industriale deosebite, dar multe descoperiri au fost aplicate în domeniul militar în vederea formării de imperii ideologice. Totul era sacrificat pentru alcătuirea de armate din ce în ce mai numeroase și mai motorizate în vederea unor operațiuni în adâncimea teritoriului inamic. Totuși, înfrângerea unor divizii amplasate în fortificații de campanie era o problemă ce implica un număr sporit de militari și de mijloace de luptă și atunci s-a venit cu soluția dezvoltării escadrilelor de bombardiere strategice, cele ce aveau drept misiune lovirea fabricilor importante pentru industria de război. Mulți sunt cei ce sunt încântați că au fost ridicate uzine mecanice, dar puțini se gândesc la ce serveau mărfurile speciale rezultate.
Orice om citit de pe planetă știe că Moscova este capitala Rusiei și la Kremlin sunt luate deciziile pentru binele locuitorilor guvernați de singurii lideri ce știu căile de evoluție ale societății și cunosc adevărul absolut. Ideea dependenței de orașul înghețat provenea din perioada medievală și atunci a fost cultivată originea divină a deciziilor celor ce aveau ocazia să fie împărați.
Realitatea este absolut diferită de imaginea oficială, cea cultivată de autorități. O acțiune din 14 septembrie 1954 demonstrează că liderii din palatele luxoase sunt rupți complet de fericirea neamurilor pe care le dirijează și nu trăiesc decât pentru satisfacerea poftelor personale. Mai inventează fantezii pentru a-și justifica prezența în funcțiile înalte.
S-a hotărât să se facă o aplicație militară în care să se studieze pe viu spargerea apărării inamice cu ajutorul bombei nucleare. Mareșalul Jukov a vrut cu orice preț să prezinte conducerii de partid și de stat forța atomului și bombardierul Tu-4 a lansat dispozitivul special într-o zonă apropiată de orașul Samara, atunci denumit Kuibîșev. Bomba Tatiana a avut o masă de circa 1 200 kg, o putere de 38.000 t TNT și a nimicit vegetația din regiune, frumoase păduri de stejari și a distrus comunitățile din patru sate tradiționale. Țăranii nu erau interesanți pentru regim și puteau fi mutați din regiunea testului. Satele erau la distanțe sub 10 km de ținta armei nucleare și au devenit istorie. Apărarea inamică a fost lovită in continuare de aviație și artilerie. A urmat apoi ofensiva unui întreg corp de armată prin terenul contaminat radioactiv.
Au participat la experiment 45.000 de militari și au fost mai mult sau mai puțin afectați de efectele bombei în funcție de misiunea încredințată. Autoritățile militare le-au interzis să vorbească despre ceea ce s-a întâmplat și abia după 1989 au început să apară date despre testul prin care s-a demonstrat că se poate ataca prin zone bombardate nuclear. Chiar dacă exista riscul să fie contaminate grav mașinile militare, important era să fie atins obiectivul misiunilor încredințate de înaltul comandament.
Experimentul a fost considerat un succes, dar datele strânse au fost secretizate, ceea ce înseamnă că puțini militari au avut acces la marile învățăminte rezultate din opera și acțiunile mareșalului G. K. Jukov. Se poate scrie că a fost un eșec pe toate planurile din moment ce nu s-a putut studia amănunțit lecția de ofensivă cu utilizarea bombei nucleare. În plus, operațiunea a fost deosebit de costisitoare prin deplasarea unui întreg corp de pușcași de la Brest până la poligonul Troțki. Ar fi trebuit să acționeze două corpuri de armată, dar s-a preferat ca unul să fie indicat convențional. Au fost detonate convențional și alte bombe atomice. Costurile în oameni și materiale ar fi fost prea mari chiar la nivelul lagărului socialist. Militarii n-au fost eficient tratați din punct de vedere medical deoarece nu le spuneau cadrelor sanitare că au fost expuși substanțelor radioactive. Nu există informații despre soarta celor care au fost implicați în cazanul nuclear.
Moscova a fost singura capitală care a îndrăznit să dea ordin să fie bombardată Uniunea Sovietică și a fost aleasă o regiune frumoasă din apropiere de Samara, adică în partea europeană a imperiului roșu. Dacă se prefera deșertul drept loc de experimentare, Semipalatinsk fiind renumit prin radioactivitate, liderii comuniști au ales în 1954 o zonă ce semăna cu Germania de Vest din două motive. Ofițerii de stat-major puteau să stabilească planurile unor ofensive în Occident după lecția Toțki și inamicul imperialist era avertizat că Armata Sovietică poate să lupte în orice condiții și cu toate mijloacele disponibile în arsenalul supradimensionat. Se demonstra că Moscova nu are vreo urmă de milă față de oamenii ziși liberi ai lagărului comunist și importante erau numai ideile partidului unic.
A fost cel mai mare bombardament cu o armă construită pe principiul fisiunii nucleare în Europa și s-a demonstrat că un partid comunist este criminal în tot ceea ce face, dar poate să le inoculeze maselor ideea că sunt dependente de existența și forța grupării unice și egalitariste.
Experimentul din septembrie 1954 a demonstrat de ce nu putea să existe Uniunea Sovietică timp îndelungat. Producerea bombei nucleare implica uriașe cheltuieli și uraniul era exploatat în întregul lagăr comunist, inclusiv în România populară. Au fost dezvoltate flote de bombardiere strategice de tip Tu-4, dar acestea au fost înlocuite repede cu avioane dotate cu motoare cu reacție. Au fost apoi utilizate aparate de zbor care au lansat o ploaie de bombe clasice, arme ce aveau mari cantități de explozibil clasic. Exact ca pe front, bombardierele erau protejate de avioane de vânătoare. Au fost efectuate și atacuri cu armamentul de la bord împotriva țintelor inamice rămase după unda de șoc. Se consuma un combustibil de calitate, dar nu era o problemă cu aprovizionarea din moment ce subsolul era exploatat fără milă în interes militar. Corpul de armată a fost deplasat tocmai de la Brest, astăzi în Belarus, și este greu de calculat cât efort logistic a fost efectuat pe calea ferată. Organismul militar a fost mutat din prima linie a Uniunii Sovietice și este interesant că liderii de la Kremlin au fost de acord să experimenteze tocmai pe o unitate de elită a Armatei Sovietice. Se demonstrează astfel cât de puțin era prețuită viața oamenilor de către cei ce temporar aveau dreptul să decidă în afacerile militare. Uniunea Sovietică avea o economie a economiilor, dar s-a dat o avere pe aplicația din septembrie 1954.
Conducătorii care scapă din limitele legii nu mai au urmă de rațiune și trăiesc în propria fantezie pe care o prezintă drept realitate pozitivă și cu baze științifice. Comuniștii și naziștii au avut un punct comun în obsesia pentru știință în politică, dar rezultatele nu erau pozitive pentru omenire. Iluziile domină lumea.
Sursă imagine: WW2 After WW2