Anul 1917 a dus la două schimbări de regim politic în Rusia și finalul a fost cumplit: venirea la putere a partidului bolșevic. Acesta avea o singură idee și toate acțiunile i-au fost subordonate. Iosif Stalin a scris clar în 1924 că unicul scop al mișcării totalitare constă în cucerirea întregii planete cu ajutorul Armatei Roșii.
Mulți au fost cei care au promis multe în Rusia și n-au făcut, dar Iosif Stalin era din alt aliaj și, din păcate, s-a ținut de cuvânt. Cei care l-au urmat la Kremlin s-au proclamat moștenitori ai marilor înaintași ideologici și au continuat să evolueze pe aceeași temă.
A fost ridicată o puternică industrie, dar nivelul de trai nu dorea să crească și Războiul din Ucraina dovedește care este explicația rămânerii în urmă la toate capitolele industriale și chiar în cel al armamentului. Conducerea de la Kremlin a cerut o dezvoltare a flotei pentru a se acționa la nivel planetar și ordinul a fost executat. Costuri deosebite au fost legate de asigurarea navelor cu mijloace explozive și acestea erau deosebit de costisitoare prin cantitate și calitate.
Fiecare navă importantă era dotată cu lansatoare de grenade antisubmarin și cele din modelul RBU-6000 puteau lansa 12 rachete de câte 113,5 kg, dar magaziile navelor aveau spațiu pentru 96 de rachete cu mare putere de distrugere. Tehnicienilor le-a venit repede în cap o idee simplă: combinarea unor mijloace terestre de transport cu lansatorul naval. Era o soluție deosebit de ieftină deoarece proiectilele zăceau nefolosite prin depozite. Imaginile strânse de la cei de la oryxspioenkop.com demonstrează că au fost distruse deja lansatoare montate pe un tanc T-72, pe două MT-LB și pe un camion din seria Ural. Militarii ruși au apreciat puterea de distrugere, dar bătaia prea mică a proiectilelor de calibrul 212 mm făcea sistemele vulnerabile la drone, rachete și proiectile de tun. S-a făcut apel la clasicele lansatoare multiple de rachete ce dispun de caracteristici superioare.
Bani deosebit de mulți au fost investiți în minele marine, bombele ascunse în valuri fiind considerate un coșmar al marinarilor. Industria sovietică a fost chemată să le producă în mare serie deoarece erau mult mai ieftine în raport cu rachetele.
Minele marine au fost utilizate îndeosebi de către forțele ucrainene, cele aflate în defensivă și-a inferioritate numerică. Uniunea Sovietică a lăsat o grea moștenire și numai AMD-2-500 avea masa de 500 kg și 300 de kilograme ar fi fost explozibil. Exista și varianta încărcată cu 700 kg. Industria chimică a fost dezvoltată cu orice preț și astfel corpurile metalice erau umplute cu explozibil din belșug. Nu se făcea economie atunci când era vorba să fie nimicite vapoarele inamicilor capitaliști. Mina M-26 a fost cea mai numeroasă din perioada interbelică și avea masa de 960 kg.
Uniunea Sovietică a fost acel lagăr în care s-a muncit mult în vederea fabricii de armament pentru revoluția mondială și cel naval era costisitor la capitolul convențional. Materiile prime erau prelucrate până când deveneau arme și muniții pentru a nu produce ceva util. Pasivul s-a tot strâns la buget și s-a ajuns la prăbușirea din 1991.
Marina sovietică a tot strâns torpile, mine, rachete și proiectile prin depozite și astfel nivelul de trai s-a menținut scăzut. Nicolae Ceaușescu a comandat armament naval antisumarin pentru formarea unei flote ce se ridica în șantierul naval din Mangalia. Problema este că au fost luate acele dispozitive de distrugere exact când se plătea datoria externă și nu se găsea prin magazinele statului banala pâine.
Un templu al războiului nu poate să asigure fericirea supușilor.
Sursă imagine: Wikimedia Commons