Adolf Hitler a făcut o directivă renumită astăzi sub denumirea de Operațiunea Barbarossa și generalii din Wehrmacht și Luftwaffe au trebuit să asambleze cu o precizie germană un perfect mecanism de atac. Acesta a intrat în acțiune la 22 iunie 1941 și s-a reușit prin combinarea armelor să se ajungă în posesia orașelor strategice Kiev, Voronej, Harkov și Nikolaev. Tancurile cu cruci au ajuns până la periferiile Leningradului și ale Moscovei, dar în decembrie 1941 cam toată tehnica motorizată terestră avea nevoie de un repaus și de reparații.
Istoricii români au scris permanent că autoritățile de la Berlin n-au dorit în 1941 și nici în 1942 să ajute aliatul din Carpați din mai multe motive și astfel se explică de ce partea română a suferit pierderi grele și n-a putut să reziste la Stalingrad.
Adevărul este că Berlinul trebuia să doteze propriile divizii cu armament din belșug pentru a forma un adevărat berbec motorizat împotriva Armatei Roșii. Se poate discuta altfel de o trădare a trupelor făcută de către centrul de putere nazist. Problema era că Wehrmachtul a fost jalnic dotat în iunie 1941 și situația a ieșit în evidență încă din 25 iunie. Adolf Hitler a crezut că are în față oameni inferiori, dar militarii din Divizia 1 de munte a întâlnit Divizia 32 de tancuri a Armatei Roșii. Era cunoscut că partea sovietică dispunea de mașini cuirasate, dar cele care ieșeau din păduri erau șocante prin dimensiuni. Militarii din detașamentele de vânători de tancuri au deschis foc intens cu tunurile antitanc de calibrul 37 mm, dar nu se întâmpla ceva vizibil. Au fost trase și proiectile speciale subcalibru din carbură de wolfram. Erau scumpe și folosite când nu erau alte soluții. Nimic!
Soldații specializați au recurs la o soluție disperată: au atacat coloșii metalici cu grenade ce erau aruncate asupra grupului energetic. Dacă relatările sunt corecte și nu conțin exagerări, s-a tras și cu pistolul, probabil prin trapele deschise din cauza căldurii.
Întâlnirea cu KV-ul din 25 iunie 1941 a fost un șoc pentru luptătorii germani din regiune și au avut multă șansă că sovieticii au acționat dezlânat. Trebuie să se remarce din punct de vedere istoric și militar că la 25 iunie 1941 Wehrmachtul era practic dezarmat în fața tancurilor de tip nou KV și T-34. Tunurile de calibrul 37 mm erau esența apărării antitanc a diviziilor de infanterie. Începeau să se adauge piesele de 50 mm, dar acestea n-au ajuns la toate unitățile. Wehrmachtul mai avea noroc cu renumitele guri de foc de calibrul 88 mm, dar acestea erau vulnerabile din cauza dimensiunilor generate de misiunea principală: doborârea avioanelor.
Wehrmachtul s-a trezit ca o armată ce avea artileria antitanc și carele de luptă complet depășite, dar a trebuit să se descurce în continuare cu ceea ce a primit din partea industriei Reichului și cu ce se captura de la inamic. Pierderile în armament erau deosebit de grele și dificil de înlocuit în timp util.
Conducerea de la Berlin n-a putut să acopere întregul front cu tehnică modernă, dar a reușit să trimită muniții și guri de foc aliaților cu fabrici nedimensionate pentru un război mondial.
Istoricii români au tot scris că germanii n-au vrut să trimită arme spre București, dar până la 11 august 1941 au fost pierdute 1.593 de tunuri de calibrul 37 mm și 167 de calibrul 50 mm. Era prăpăd pe Frontul de Est și industria nu avea soluții eficiente. Infanteria germană a suferit pierderi grele deoarece a fost lipsită de o artilerie antitanc potrivită sau mereu era insuficientă. Numai combinarea armelor a reușit să ascundă o vreme punctele slabe ale planurilor de înarmare. Au fost utilizate din plin tunurile franceze și cele sovietice de captură pentru a se rezista cât de cât pe fronturile vaste. Conducerea de la Berlin visa mereu la arme-minune, dar lipseau cele potrivite pentru acțiuni apropiate.
Sursă imagine: Wikimedia Commons