Cartierul Uranus a înglobat numeroase case pitorești și lăcașuri de cult, devenind astfel un cartier reprezentativ al Bucureștiului interbelic.
Unul dintre cele mai importante lăcașuri de cult din Uranus a fost Mănăstirea Mihai Vodă, ctitorită de Mihai Viteazu la sfârșitul secolului al XVI-lea. Această mănăstire a fost înălțată înainte de domnia lui Mihai, între anii 1589-1591, pe vremea când acesta era ban al Craiovei, iar locul pe care a fost construită a intrat în istorie drept „Dealul Mihai Vodă”1. Trebuie să menționăm faptul că această mănăstire a reprezentat prima așezare monahală închinată unui lăcaș din afara teritoriului românesc. Lăcașul a fost închinat, în anul 1599, Mănăstirii Simon Petru de la muntele Athos, de către întemeietorul ei2.
În apropierea mănăstirii au fost construite și numeroase case domnești care de-a lungul timpului au avut diverse întrebuințări. În anul 1825 în aceste clădiri a fost găzduit primul domn pământean, Grigore IV Dimitrie Ghica, apoi în timpul războiului ruso-turc casele au fost transformate în spital pentru soldații ruși, păstrându-și ulterior statutul de spital militar pentru oștile pământene, iar între anii 1855-1862, ansamblul a adăpostit școala de medicină3. Chiar dacă timpul a trecut, iar semnele degradării au început să apară încă din anul 1825, stabilimentul și-a dovedit utilitatea atât în desfășurarea activităților privind cârmuirea statului, cât și în ajutorarea soldaților în vreme de război sau pace. Ansamblul a menținut și documentele care au consimțit deciziile importante privind conducerea statului, astfel încât la scurt timp după Unirea Principatelor Române, în incinta mănăstirii au fost păstrate Arhivele Statului, conduse în acea perioadă de poetul Cezar Bolliac. Ținând cont că timpul și-a pus amprenta asupra ansamblului, acesta a avut nevoie de intervenții pentru a pune capăt deteriorării. Datorită faptului că mănăstirea Mihai Vodă a trecut în proprietatea statului în urma secularizării, aceasta a putut fi mai ușor restaurată pentru trebuințele arhivelor4.
În perioada în care funcția de director al arhivelor era deținută de istoricul Dimitrie Onciu, au avut loc lucrări de restaurare executate de arhitecți de prestigiu, precum Petre Antonescu, Alexandru Băicoianu, Cristofi Cerchez și Nicolae Gabrilescu5. Cu toate că eforturile pentru salvarea încăperilor au fost intense, anumite corpuri nu au putut fi recuperate. Chiar dacă la momentul respectiv, dispariția clădirilor a reprezentat un deficit, s-au luat măsurile necesare pentru ca locul rămas liber să fie utilizat tot în folosul arhivelor. Astfel, în acel punct s-a construit în perioada interbelică Palatul Arhivelor Statului, cladire în stil neoromanesc care urma să dețină pe lângă numeroasele documente și un muzeu al instituției6.
Bibliografie
Georgescu, Florian; Cernovodeanu, Paul; Cebuc, Alexandru, Monumente din București, ghid, București, Editura Meridiane, 1966.
Iorga, Nicolae, Istoria bisericii românesti și a vieții religioase a românilor, vol. I, Valenii-de-Munte, Editura Neamul Românesc, 1908.
Leahu, Gheorghe, București, micul Paris, București, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003.
Moisil, Constantin, Arhivele statului, în „Boabe de grâu”, nr. 10, 1930.
Popescu, Cristian, București - arhipelag: demolările anilor '80: ștergeri, urme, reveniri, București, Editura Compania, 2007.
Referințe
1 Gheorghe Leahu, București, micul Paris, București, Editura Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003, p 7.
2 Nicolae Iorga, Istoria bisericii românesti și a vieții religioase a românilor, Vol. I, Valenii-de-Munte, Editura Neamul Românesc, 1908, p. 215.
3 Florian Georgescu, Paul Cernovodeanu, Alexandru Cebuc, Monumente din București, ghid, București, Editura Meridiane, 1966, p. 21.
4 Constantin Moisil, Arhivele statului, în „Boabe de grâu”, nr. 10, 1930, p. 597.
5 Cristian Popescu, București - arhipelag: demolările anilor '80: ștergeri, urme, reveniri, București, Editura Compania, 2007, p. 13.
6 Ibidem.
Sursă imagine: Wikimedia Commons