Fiecare guvernare după 1989 a fost acuzată că a dus o astfel de politică încât a reușit să vândă bucăți din țară către austrieci, unguri, francezi, ruși sau americani. Că n-au dus o politică patriotică și astfel au reușit să-i alunge pe români din țara lor și astfel au ajuns prin toate regiunile locuite ale planetei. S-a ajuns chiar să se spună că numai în comunism nu emigrau oamenii, dar nu se știe la nivel de mase că mulți din cei ce au încercat să treacă frontiera au ajuns în recele mormânt cu un glonț sovietic în trup. Întotdeauna erau bani pentru gloanțele ascuțite.
Țara Românească avea în 1859 1.127.386 pogoane de teren arabil, fânețe, vii și păduri ce aduceau venituri considerabile proprietarilor străini. Această suprafață echivala cu 10,58% din teritoriul statului după datele din epocă.
Moldova era acordată în proporție de 12,16% mănăstirilor străine, cele care au primit terenuri bune din mila domnitorilor români sau străini.
Voievozii medievali au făcut în fiecare zi multe păcate cu gura, gândul și faptele, ceea ce implica o spălare sigură pentru ajungerea în Rai. A fost normal în epocă să acorde danii către mănăstirile din locurile cât mai sfinte, Muntele Athos fiind în centrul atenției. Timp de sute de ani au fost închinate părți de la nord de Dunăre către lăcașele de cult din lumea grecească. Mai mult. Statele românești asigurau fondurile pentru repararea clădirilor mănăstirilor închinate, cele ce erau lăsate în paragină de cei interesați numai de arginți. Munți de metal prețios au plecat la sud de fluviu în numele întreținerii credinței ortodoxe și după ce s-a format statul grec.
Domnitorii de la București și Iași nu erau interesați în mod real de prosperitatea, fericirea și sănătatea oamenilor pe care-i păstoreau și aveau grijă să acorde sume importante călugărilor ce trăiau pe teritoriul statului otoman. Comori uriașe de metal prețios au fost trimise în timp de secole către centrele religioase drept donații religioase din aceeași milă creștină. Nu există aceeași milă pentru plătitorii de dări.
Abia domnitorul Alexandru Ioan Cuza a trecut la o măsură radicală de secularizare a averilor mânăstirești în anul 1863 și astfel s-a putut realiza un fond arabil care să fie acordat și maselor de țărani, cei care fuseseră sărăciți astfel încât să fie dependenți de proprietari străini sau locali. N-au fost făcute investiții serioase în unelte metalice și civilizația românească a rămas una a lemnului, cu un randament scăzut în muncile agricole. Era o vorbă că plugurile se rupeau intr-un os de râmă și nici nu puteau fi făcute arături atunci când era secetă. Totuși, mănăstirile, care au primit totul de pomană și aveau forța de muncă ieftină din rândurile țăranilor ce li se promitea o viață fericită numai în lumea de dincolo, au exploatat intensiv ceea ce li s-a acordat cu larghețe pentru fericirea sufletelor celor de la putere, cei ce o duceau bine și în viața trecătoare.
Domnitorii medievali n-au vândut țara străinilor. Au reușit performanța s-o dea de pomană în timp ce zapciii luau dările la sânge și, profitând de neștiința sătenilor în ceea ce privește cuantumul obligațiilor, cu mult peste.
Sursă imagine: Wikimedia Commonsc