Conducerea de la București a dorit după 1918 să păstreze relațiile de prietenie cu statele Antantei și acestea să fie și garanți ai integrității teritoriale. În plus, schimburile comerciale și achizițiile de armament ar fi asigurat avantaje pentru ambele părți.
Marea Britanie era un stat cu o industrie dezvoltată și România era interesată de mașini și utilaje evoluate. Clienții români căutau produse englezești, dar importurile au scăzut după 1929. Dacă erau cumpărate 4.230 t de obiecte din fier în 1931, s-a ajuns la numai 2.620 t în 1938 și la prețuri deosebit de ridicate. Nici la capitolul vehicule nu era mai bine, livrările scăzând până la 48 de tone în 1038, atunci când se spunea că a fost cel mai bun an pentru economia românească. Se stătea ceva mai bine la importurile de aparate și motoare pentru economie, livrările urcând până la 3.015 t în ultimul an de pace. Era prea puțin în raport cu potențialul ambelor state. Clienții români erau dezamăgiți de ofertele englezești de mărfuri de calitate, dar care erau deosebit de scumpe și veniseră vremuri în care contau foarte mult și cantitățile de mărfuri, mai ales că piețele erau în permanentă expansiune.
Marea Britanie era pierdută pentru România în ceea ce privește interesele strategice și economice și oamenii de afaceri se concentrau pe alte regiuni mai sigure din punct de vedere militar. Democrația bătea în retragere din fața agresivității de tip totalitar. Din păcate, mulți conducători englezi priveau cu plăcere spre Uniunea Sovietică, un client care cumpăra în cantități uriașe dacă era interesată de anumite bunuri industriale. Rămânea un furnizor de valută forte prin acceptarea de mărfuri ieftine și multe din statul estic, excedentul comercial ajutând finanțele românești. Patronii români au fost obligați să caute alți furnizori de produse de înaltă calitate.
Sursă imagine: Techirghiol.com
