Se scrie prin cărțile despre perioada interbelică de o puternică dezvoltare economică până când s-a produs prăbușirea afacerilor la bursa din New York și a urmat un deceniu de marasm economic, rezultatul fiind declanșarea unui nou război mondial. S-a mers din rău în mai rău și elitele vremii nu s-au putut opune unui adevărat tsunami. Povestea a tot fost repetată de savanți până când a devenit adevăr științific și chiar legendă contemporană.
Perdelele de vorbe meșteșugite parcă vor să ascundă ceva, dar istoricii și economiștii par să escamoteze adevărul prin repetarea la infinit a informațiilor culese din operele înaintașilor.
România interbelică a cunoscut o perioadă de înflorire și un semn al acestei transformări când alții erau în zisa recesiune a fost extinderea rețelelor de electricitate spre a se forma sisteme electrice cât mai extinse. Se pornea dinspre marile orașe spre comunele mai bogate și cu mulți locuitori, realizarea rețelelor de stâlpi, cabluri și transformatoare fiind deosebit de costisitoare. Cel mai mare consumator de electricitate era orașul București și centrala Grozăvești a început să fie extinsă pentru a face față solicitărilor din rețeaua urbană. A apărut primul grup energetic de 10,4 MW în 1926, dar n-a fost suficient și a mai fost inaugurat unul de 16 MW în 1929. Orașul creștea în medie cu peste 30.000 de locuitori pe an și solicitările se înmulțeau, nivelul de trai fiind în creștere. Aparatele electrice începeau să fie o modă și apartamentele din blocurile luxoase din centrul orașului, precum renumitul Bloc Carlton, solicitau energie în mod permanent. Au fost făcute investiții și a fost inaugurat în 1936 un nou grup energetic de 20 MW.
Această termocentrală urbană era cea mai puternică din țară, dar nu acoperea cererile populației și s-a investit în cea mai puternică hidrocentrală a țării. A fost inaugurată în 1930 la Dobrești și folosea forța apelor râului Ialomița. Au fost aduse mașini din Austria și era o putere instalată de 16 MW, deosebit de puternică pentru acele vremuri și a fost necesară o linie de 110.000 V până la București. Era o adevărată minune a tehnicii și a funcționat în tot deceniul zis de marasm economic. A continuat să trimită puterea electronilor către consumatori si-n perioada comunistă. Capitaliștii interbelici au făcut lucruri bune și de calitate, dar procesul de dezvoltare a fost încetinit de pregătirile pentru apărarea țării.
Cum funcționarea unui sistem energetic este mai eficientă dacă există mai multe centrale și rețele de distribuție, s-a reușit în 1928 unirea sistemului Munteniei cu cel al Brașovului. Principalele trei orașe ale României Mari, București, Ploiești și Brașov, erau astfel aprovizionate cu energie electrică din belșug. Începea să fie din ce în ce mai bine, dar statele au început să dirijeze fondurile spre industria de război și multe proiecte utile au fost amânate sau au fost dezvoltate la scară redusă.
România interbelică începea să fie unită de păienjenișul de cabluri metalice și instalațiile de forță erau aduse de la firme capitaliste de renume. Autoritățile comuniste de la București au fost deosebit de invidioase pe ceea ce au realizat burghezii și mereu se făcea comparație cu ceea ce se producea în anul 1938. Uitau să precizeze că situația din 1958 sau 1978 nu se putea potrivi cu cea de la instaurarea monarhiei autoritare, realitățile tehnice și științifice fiind complet altele. Ar fi fost multe de realizat, dar din cauza politicii staliniste cantități uriașe de bunuri materiale au fost distruse sau trecute peste Prut și Nistru. Dezvoltarea sistemului electric pornise cu grupuri energetice în fiecare localitate urbană importantă și se poate pune întrebarea dacă n-ar fi fost o soluție mai bună în comparație cu imensele termocentrale ce ardeau combustibil de slabă calitate precum lignitul.
Sursă imagine: Wikimedia Commons