Anul 1929 a fost cel în care a izbucnit recesiunea prin prăbușirea bursei din New York și apoi s-a extins la nivel mondial și ar fi ținut până-n 1939, războiul ducând la dezvoltarea fabricilor în ritm alert. Se construia puțin în industria grea, orașele erau afectate și investițiile în domeniul construcțiilor au fost practic oprită. Era deosebit de greu din punct de vedere al afacerilor.
Anul 1929 a rămas în cărți prin prăbușirea afacerilor, dar analiza datelor publicate la vedere în mediul virtual duce imediat la alte interpretări. Problema economiei mondiale era alta: se producea prea mult în domeniul construcțiilor de mașini și astfel era o lipsă de lichidități pentru populație.
Franța era o putere învingătoare în prima conflagrație mondială și economia în plin proces de dezvoltare după ce suferise distrugeri în partea de nord-est. Erau multe de construit în Hexagon și afacerile mergeau prin investiții masive de stat. Problema conducerii de la Paris era alta: se asambla prea mult în metal și cu costuri ridicate. Nu se făcea economie în domeniu. Politica Parisului a început în oțel în anul 1926 și a luat forma navelor militare din categoria numită crucișător greu. A fost pusă în producție Clasa Suffren ce era compusă din patru unități dotate cu câte opt tunuri de calibrul 203 mm, guri de foc ce n-au putut fi realizate de către Rusia sovietică. Cetățile plutitoare puteau să înfrunte în viteză chiar nave cuirasate și pe cele de tip distrugător. Blindajul gros de 50 mm asigura rezistența la loviturile pieselor instalate pe distrugătoare și crucișătoare ușoare. Cele patru unități au fost finisate până-n 1933 și nu erau probleme cu finanțarea lucrărilor și apoi cu completarea stocurilor de muniții și de combustibil. Muncitorii francezi au reușit să modeleze în metal vapoare ce ajungeau la o lungime se 194 de metri. Istoricii și economiștii pot crede și scrie că nu se muncea în epocă în șantierele navale și acestea gemeau de comenzi. În paralel, se lucra la foc automat în arsenale în vederea completării stocurilor de proiectile și torpile.
Acest tip de navă era deosebit de scumpă și puține state din lume își permiteau producerea și întreținerea a patru unități, mai ales că acestea au intrat în dotare in timp scurt. Un stat precum România Mare n-a reușit mai mult de cumpărarea de distrugătoare obișnuite și nu de unități de tip lider.
Conducerea de la Paris nu era mulțumită numai cu patru unități pentru a putea să acționeze în Oceanul Atlantic si în Marea Mediterană. A fost dată comanda în 1930 pentru o nouă unitate și aceasta a fost modelată în oțel în perioada 1931-1934. Nava Algeria putea să apară la fel în ceea ce privește armamentul principal, dar proiectanții au fost generoși cu armura, centura blindată fiind mărită până la 110 mm. Tunurile erau ocrotite de turele cu o cuirasă de 100 mm. Punerea în mișcare era asigurată prin umplerea rezervoarelor cu până la 3.190 de tone de combustibil lichid.
Franța dispunea în 1934 de cinci unități moderne și acestea au fost întărite cu cele două unități ale Clasei Duquesne, terminate de construit și verificat în cursul anului 1929..A fost un efort financiar deosebit și industria construcțiilor de mașini a avut parte de comenzi din partea statului.
Puterea de foc a tunurilor de calibrul 203 mm era una deosebită împotriva structurilor metalice, dar nu asigurau supremația în confruntarea cu escadrele altor mari puteri. Șantierele navale au primit comanda pentru o nouă clasă care să combine viteza crucișătorului cu tunurile unui cuirasat. Au urmat cercetări intense și au rezultat unitățile Clasei Dunkerque și apoi cele din Clasa Richelieu, cuirasate în adevăratul sens al cuvântului.
Industria franceză de război a consumat resursele principale ale statului și astfel nu mai erau materii prime de calitate pentru nevoile populației. A fost normal să apară probleme pentru oamenii de rând, dar afacerile elitelor epocii au fost accelerate prin atragerea unor mari sume de bani de la buget.
Industria franceză a realizat nave militare performante și costisitoare pentru a înfrunta flotele Italiei și ale Germaniei exact atunci când se spune că era recesiune mondială. Crucișătoarele grele nu puteau să acționeze singure și au fost lansate cereri pentru distrugătoare de tip lider, cele ce semănau cu un crucișător ușor.
Industria grea nu putea să construiască decât mașini grele și au urmat timpuri grele. Elitele epocii au fost de vină pentru întreaga nenorocire și nu sistemul de producție capitalist. Toate marile puteri derulau programe de dezvoltare a flotelor de crucișătoare grele și Germania chiar a reușit să descopere o soluție de amplificare a forței de izbire prin dotarea navelor cu tunuri de calibrul 280 mm. Se muncea mult în epocă, dar se făcea totul pentru înarmare și distrugere, rezultatele primei conflagrații mondiale nefiind mulțumitoare pentru cei ce doreau sau ajungeau în vârful piramidei sociale.
Sursă imagine: Wikimedia Commons