A fost după Primul Război Mondial o epocă de prosperitate în urma trecerii la producția civilă, dar orice minune nu ține prea mult. Fenomenul de recesiune economică s-a declanșat după prăbușirea bursei din New York și ar fi durat până la 1 septembrie 1939. A fost un deceniu de coșmar și industria grea n-a funcționat, ceea ce a dus și la un marasm în orașele dependente de prelucrarea oțelului și de construcțiile de mașini.
Realitatea a fost cu totul alta. Industria realiza afaceri foarte grele, dar este dificil să mai spui adevărul după un secol de interpretări ciudate și eronate. Situația din Marea Britanie este edificatoare pentru orice fanatic care ar mai crede în teoriile vechi, chiar dacă acestea au fost elaborate și scrise de personalități din mediul științific. Conducerea de la Londra nu mai era mulțumită de crucișătoarele ușoare în stil Primul Război Mondial și au fost comandate unele noi. Erau concepute să fie ieftine în raport cu crucișătoarele grele, dar să aibă puterea de foc necesară pentru a le putea înfrunta prin atac în formație. Era capabil să facă prăpăd printre navele comerciale inamice și dacă acestea aveau o escortă de distrugătoare. Armamentul antiaerian era periculos împotriva unor avioane care s-ar fi apropiat prea mult în zbor orizontal. Uzinele mecanice britanice au început dezvoltarea programului militar cu opt unități din Clasa Leander, dar nu era suficient în confruntarea pentru hegemonie mondială, chiar dacă au ajuns să staționeze și la baze din Australia și Noua Zeelandă. Programul de înarmare a fost început în 1930 și nu se poate spune că muncitorii nu aveau de lucru în era de recesiune.
Au mai fost comandate unități din două clase și astfel au mai fost terminate 14 unități până la declanșarea conflictului mondial. Se ajunge la un total de 22 de exemplare ce erau de temut prin tunurile noi de calibrul 152 mm.
Industria britanică a fost supusă unui stres deosebit pentru livrarea de unități în vederea asigurării supremației navale la nivel planetar și numai Royal Navy putea să asigure prestigiul imperiului vast și risipit. Nu s-a făcut economie de fonduri și de resurse și populația a trebuit să se descurce cu ceea ce a mai rămas. Conducerea de la București a vrut în perioada interbelică să achiziționeze un crucișător ușor drept navă-amiral a flotei, dar fondurile de la buget n-au fost suficiente și proiectul a rămas pe hârtie. Vaporul ar fi fost deosebit de scump la capitolul întreținere și România Mare nu și-a permis să îngroape banii în sistemul de armament ofensiv. Marea Britanie nu s-a mulțumit cu iluzii și o întreagă flotă a ieșit din ceață în anii de recesiune. A fost normal ca populația să sufere unele lipsuri și să nu fie bani pentru proiecte civile. Era recesiune și cuvântul magic rezolva problema cauzelor nenorocirilor de orice tip. În realitate, industria furniza mijloacele pentru purtarea unui război de amploare și la mari distanțele de propriile baze. Petrolul permitea deplasarea pe distanțe lungi la un volum mult redus în comparație cu cărbunele. Crucișătoarele ușoare aveau o siluetă elegantă și păreau că nu dispuneau de rezervoare copioase. Puteau să primească 1.300 t și petrolierele erau permanent obligate să completeze stocurile de produs strategic.
Este posibil să se considere că tezele vechi erau corecte deoarece au fost repetate și îmbunătățite timp de decenii prin acumularea de informații. Nu pot 22 de crucișătoare să schimbe imaginea unei epoci de decădere în toate domeniile. Problema este că zisele cetăți plutitoare implicau o tehnică de calitate deosebită și unele ascundeau un mic secret, ținut în mare taină de către specialiștii civili și militari. Un exemplar din modelele vechi dispunea de câte șapte tunuri montate separat și astfel tirul era dificil de dirijat și lipsit de precizie. Situația s-a schimbat la noile nave, cele ce dispuneau de turele. Unitățile din Clasa Town erau complet diferite de tot ce s-a construit anterior. Vapoarele din Clasa Arethusa dispuneau de șase tunuri principale, dar Londra trebuia să pluseze în competiția navală, mai ales că se implica și Germania nazistă. Clasa Town avea exemplarele dotate cu câte 12 piese de calibrul 152 mm. Teoretic, vapoarele erau incluse în aceeași categorie în tabelele statistice, dar adevărul stă în detaliile ce plictisesc orice cititor. Uzinele britanice livrau materialele unor crucișătoare ce puteau să fie duble ca putere de foc în raport cu predecesorul model. Cetatea metalică mobilă era mult mai sofisticată și mai scumpă și transforma în vechituri toate modelele vechi, utilizabile în misiuni secundare, departe de lupta cu escadre inamice. Se înțelege de ce marinarii din Kriegsmarine n-au dorit o confruntare directă cu Royal Navy.
Pasiunea pentru crucișătoare ușoare a fost deosebit de puternică și alte unități au fost puse în șantierele navale, dar au fost finisate după 1 septembrie 1939. Sunt suficiente pentru argumentarea teoriei numai cele finisate până la începerea ostilităților.
Criza economică a fost pentru o parte a populației și totul pornea din cauza pregătirilor militare accelerate. Toate problemele au fost generate de elitele epocii, cele ce promovau o imagine pacifistă și iubitoare de drepturile și fericirea oamenilor.
Marea Criză Economică a fost tocmai o epocă de avânt industrial în vederea creșterii puterii de distrugere. Fabricile din regat au fost modernizate și extinse pentru a produce noile materiale necesare unei mașini rapide și cu autonomie sporită.
Se apropie împlinirea unui secol de la prăbușirea bursei din New York și istoricii nu vor să scrie adevărul despre recesiunea care ar fi spulberat liniștea omenirii. Crucișătoarele ușoare britanice au contribuit în mod deosebit la deturnarea fluxurilor de materiale de calitate, de energie și de bani. În plus, echipajele erau numeroase și se putea ajunge până la 750 de marinari pentru o singură unitate.
S-a scris că întâi a început Marea Criză Economică și s-a ajuns la Al Doilea Război Mondial. A fost exact invers. Elitele au început o cursă a înarmărilor și așa s-a ajuns la un dezastru economic pentru oamenii de rând.
Sursă imagine: Wikimedia Commons