Cercetătorii din domeniul Istoriei sunt cei care trebuie să descopere din trecut lecțiile utile pentru ca nu cumva să se repete dezastrele cu origine antropică, cele ce sunt mai periculoase pentru civilizație și progres decât catastrofele naturale. Un fenomen început în octombrie 1929 prin prăbușirea afacerilor la bursa din New York a provocat un șoc planetar și la nivelul comunității intelectuale. Marea Criză Economică a fost descrisă pe larg de jurnaliști și oameni de știință, toți subliniind aspectele negative ale fenomenului asupra mediului de afaceri, al maselor populare și nici bugetele de stat nu se simțeau prea bine. Nu mai erau bani și rezervele de valută și de aur ale țărilor se topeau de la o zi la alta. Repetarea tezelor a fost realizată de suficiente ori pentru a ajunge adevăr științific de necontestat. A rămas valabil că industria grea a avut de suferit din cauza recesiunii și aceeași situație a fost la nivelul orașelor dependente de furnale și uzinele mecanice. Se scrie chiar că activitățile din sectorul construcțiilor au fost aproape oprite. S-a conturat imaginea unei epoci de stagnare, chiar de paralizie economică. Promisiunea politicienilor de a realiza o epocă de fericire după distrugerile din Primul Război Mondial a început să se destrame. Nici armatele de specialiști în economie n-au reușit să găsească soluții de limitare a valului nimicitor ce ocolea planeta.
Datele publicate din belșug în cărți și în mediul virtual arată o altă realitate și aceasta a fost tot timpul sub ochii oamenilor, dar elitele intelectuale, dependente de anumite cercuri de interese, au cultivat ideea că totul a plecat de la viciile sistemului capitalist de producție. Este uimitor apoi câte generații de istorici și jurnaliști au putut să scrie variațiuni pe aceeași temă. Fie au făcut-o din comoditate intelectuală, fie au fost sfătuiți să insiste în direcția clasică. Scoaterea rapidă de cărți senzaționale în lumea contemporană duce la copierea unor idei fără să mai fie trecute prin filtrul rațiunii.
Adevărul era că industria metalurgică a început să primească masive comenzi pentru produse speciale, cele ce nu se modelau ușor și fără un consum uriaș de energie. Cel mai puternic proiectil britanic al cuirasatelor britanice era cel de calibrul 381 mm și se demonstrase încă din Primul Război Mondial că este dificil să fie realizată o armură capabilă să reziste la o lovitură directă. Conducerea de la Londra a decis că trebuie să se treacă la un nou tip de proiectil ce era realizat cu mult mangan, nichel și crom. Obuzele de calibrul 406 mm ale cuirasatelor din Clasa Nelson erau mai grele cu 58 kg și garantau distrugerea oricărui vapor existent și ar fi fost greu de asamblat unul care să reziste la o lovitură de 929 kg.
Un istoric conservator va scrie imediat că un proiectil naval nu putea să arunce în aer economia mondială, dar problema era că acestea se înmulțeau pentru ca tunurile britanice să spulbere rapid orice adversar din Europa. Dificultatea realizării mijloacelor navale de distrugere nu prea este înțeleasă de istoricii civili. Cel mai greu proiectil produs de industria lui Nicolae Ceaușescu era de 21,3 ori mai ușor și a dus la menținerea unei stări de foamete în lagărul socialist controlat de la București. Era utilizat în tunurile de câmp și a adus sărăcie extremă pe meleagurile românești, locuitorii fiind obligați să nu consume gaz natural, benzină și energie electrică. Industria comunistă n-a putut să asambleze armament naval performant și au fost făcute importuri masive din Uniunea Sovietică. S-a folosit o piesă de calibrul 100 mm, dar aceasta era proiectată inițial pentru tancuri.
Istoricii de astăzi scriu că n-au fost comenzi pentru industria grea și că bugetul Londrei nu mai făcea față cererilor de finanțare, dar se făceau pregătiri din ce în ce mai serioase pentru un nou conflict mondial și se ducea o luptă crâncenă pentru obținerea supremației navale Cuirasatele din Clasa Nelson au fost comisionate încă din anul 1927 și au fost efectuate exerciții intense pentru testarea gurilor de foc. O cetate plutitoare este o mașină complicată și trebuie mereu testată pentru descoperirea defectelor și obișnuirea echipajelor cu situații cât mai apropiate de cele ce apar în război. Au fost livrate proiectile în perioada 1927-1939 și nu se poate spune că a existat vreo lipsă pentru cuirasatele britanice. Există imagini cu cuirasatul Rodney trăgând o salvă cu toate cele nouă tunuri în timpul unui exercițiu din 1936. Au fost stocuri deosebite și s-a văzut ceea ce s-a întâmplat în timpul luptei împotriva navei Bismarck. Unii experți au scris că primele semne ale recesiunii au apărut încă din 1928, dar nu se spune că proiectilele se adunau în magaziile vapoarelor blindate și-n depozitele din bazele secrete încă din 1927.
Conducerea Royal Navy a vrut să mențină cu orice preț supremația artileristică în Europa și să concureze cu alte două mari puteri dornice să dețină întâietatea la nivel planetar. SUA și Japonia erau în plină ascensiune și concurența în domeniul armamentului era fără milă și îndurare. Nevoile oamenilor de rând nu mai contau și s-a făcut totul pentru tunurile de mare calibru, 29 fiind fabricate de industria britanică pentru Clasa Nelson din cele mai bune oțeluri. Tunul greu a contribuit din plin la problemele economice ale epocii, cele ce erau resimțite de o parte a populației. Elitele epocii o duceau senzațional de bine și petrecerile s-au ținut lanț în toată era de recesiune. Nu s-a făcut vreo economie la nivel înalt.
Este posibil ca specialiștii conservatori să considere că tunurile de calibrul 406 mm nu erau suficiente ca prin salvele lor să deterioreze situația economică a unui imperiu ce încă se menținea precum o caracatiță la nivel planetar. Problema era că în toată epoca zisă de Mare Criză Economică au fost asamblate și proiectile de calibrul 381 mm, cele ce anual erau consumate în oarecare parte. Calitatea pieselor de artilerie era cunoscută din prima conflagrație mondială și marinarii Axei s-au temut să înfrunte în mod direct cuirasatele Clasei Queen Elizabeth, cele care au primit și muniție specială cu masa sporită la 879 kg.
Proiectilele erau confecționate din oțeluri înalt aliate, dar străpungerea unui blindaj putea să fie realizată datorită energiei cinetice ce era asigurată prin detonarea unei încărcături de pulbere specială. Nici la acest capitol nu exista recesiune și a crescut consumul cu două kilograme la propulsarea unui obuz de calibrul 381 mm. Dacă 196 kg par suficiente pentru tunul clasic, modelul de calibrul 406 mm necesita 224,5 kg la fiecare tragere. Industria chimică era supusă unui stres deosebit ca să găsească soluțiile ideale de pulbere de propulsie, cea care trebuia să fie stabilă, să asigure o viteză inițială ridicată și să nu fie corozivă prin compușii dezvoltați în urma descompunerii im gaze. Substanțele speciale erau deosebit de scumpe și necesitau procedee complicate în procesul de fabricație. Nu este de mirare că o țară precum România Mare nu putea să dezvolte pulberi care să asigure viteze inițiale sporite.
Mai era necesar explozibil și pentru detonarea proiectilelor și acesta urma să aibă o putere deosebită pentru a sfâșia ușor corpul metalic în vederea obținerii de schije care să nimicească echipajul și instalațiile unui vapor militar. Dacă o lovitură de 381 mm arunca spre țintă 59 kg de explozibil, varianta mai mare avea nevoie de 75,3 kg pentru o reușită perfectă. Și calitatea materialului a fost îmbunătățită prin trecerea la trotil sau la RDX, substanțe ce se remarca și prin stabilitate în timp.
Concurența la nivel mondial la capitolul cuirasatelor, nave ce reprezentau forța brută a centrelor de putere, a început să se intensifice din 1926 și an de an s-au găsit soluții pentru perfecționarea vapoarelor ce puteau oricând să asigure superioritatea peste întinderile de apă. Proiectilele de calibrele 381 și 406 mm erau deosebit de dificil de fabricat și s-a trecut la proiectarea și realizarea unor tunuri de calibrul 356 mm.
Adevărul este greu de scris în lumea contemporană după ce timp de decenii a existat Marea Criză Economică. Istoricii și economiștii nu mai pot să revină la adevăr după ce timp de decenii au repetat minciuni și fraze meșteșugite cu mare artă și au căutat imaginile cele mai potrivite pentru a-și susține afirmațiile. A fost suficient să apară un izvor de gândire și apoi un fluviu de imitatori a amplificat fiecare afirmație a predecesorilor celebri. Sistemul de învățământ a răspândit apoi tot ceea ce s-a scris drept adevăr răspândit universal. Este acum dificil de înlocuit balastul informativ cu o nouă interpretare.
Sursă imagine: Wikimedia Commons