Este stabilit de către istorici și economiști că o puternică recesiune a pornit din SUA în octombrie 1929 și a devastat întreaga planetă timp de un deceniu. Povestea este foarte cunoscută și nu mai trebuie repetată. A fost un adevărat tsunami ce avea origini în sistemul de producție capitalist și uzinele industriei grele au avut de suferit. Este un adevăr științific repetat de armate de profesori, economiști, istorici și jurnaliști. Marea Criză Economică a fost imposibil de oprit de cei ce erau atunci la putere și care au încercat să facă totul pentru fericirea locuitorilor.
Cum o repetare este cam enervantă, se poate pune întrebarea dacă nu cumva se ascunde ceva în spatele formulărilor meșteșugite și științifice. Pare greu de crezut, dar datele publicate până acum demonstrează că uzinele din cadrul industriei grele funcționau în mod intensiv și consumau din plin resurse și energie. Problema era că după 1927 astfel de întreprinderi sovietice realizau prea multe mărfuri și acestea puteau fi definite drept produse speciale.
Deosebit de interesant a fost tunul de calibrul 180 mm care urma să fie instalat pe nave sau în baterii de coastă. Era o gură de foc cerută de Stalin și care avea o masă de cel puțin 17,1 tone. Există și o variantă ce ajungea la 18,5 t. Erau necesare oțeluri speciale și acestea erau modelate cu grijă astfel încât gura de foc navală să reziste presiunilor provocate de pulberile de propulsie. Chiar dacă erau lipsuri pe plan local și mondial, au fost găsite resursele necesare dezvoltării armei ce urma să fie montată în baterii de coastă și pe crucișătoare. O turelă cu un singur tun putea să ajungă la o masă de 195 t.
Specialiști din metalurgie, chimie, pirotehnie și balistică au studiat ce proiectil trebuie folosit și masa în toate variantele a fost de 97,5 kg și implica un semnificativ consum de oțel și explozibil. Trebuia să existe și un focos de calitate pentru a nu se obține un simplu pietroi. Este o parte mică din masă armei, dar reprezintă tocmai esența și multe state aveau probleme cu astfel de mecanisme. Dacă obuzul era pregătit, industria chimică mai avea o misiune: asigurarea pulberilor de propulsie. Acestea aveau masa de câte 37,5 sau 40 kg și asigurau o viteză inițială de peste 900 m/s. Erau produse speciale și nu orice stat poate să dezvolte un tun tip naval sau să-l întrețină in serviciu. Costurile pot fi peste bugetul statului, dar nu era o problemă pentru Stalin. Oamenii erau sacrificați pentru gurile de foc necesare marinei.
Muniția a fost proiectată să îndeplinească diferite misiuni de distrugere: perforantă, explozivă, anti-beton și șrapnel. Era realizată în cantități care să satisfacă necesitățile de antrenament și consumurile în caz de război. Stalin nu lăsa fabricile fără comenzi speciale, dar a fost profund dezamăgit că nivelul tehnic din uzine nu permitea realizarea tunurilor navale de calibrul 203 mm. A apărut obuzierul B-4 în 1931 și care ajungea la o masă de 19 tone pregătit pentru marș. Au fost găsite resurse pentru proiectilele ce aveau câte 100 kg.
Istoricii au scris că nu erau comenzi și nu funcționau fabricile, dar în lagărul sovietic erau două uzine care se ocupau de producerea obuzierelor B-4 în Leningrad și Stalingrad. Când se zice că era cea mai dură recesiune, adică în 1933, au fost asamblate 19 obuziere. Au urmat alte 75 în 1934. Oamenii din Europa nici nu bănuiau ce pericol se ridica din estul îndepărtat al continentului. Populația Ucrainei și din alte regiuni ale lagărului sovietic a pierit în masă, dar statul comunist avea dezvoltată o frumoasă producție de tunuri grele.
Recesiunea a fost pornită și amplificată de cei de la putere. S-a dat vina pe bursa din New York pentru a se ascunde amploarea pregătirilor de război. Era potrivită și din punct de vedere ideologic, deoarece se demonstra cât de ineficient este sistemul capitalist în raport cu cel socialist. Nu se spune ceva în istoriografia sovietică despre prăpădul provocat de industrializarea de dragul tunurilor.
Sursă imagine: Wikimedia Commons