Anul 1929 a adus cea mai rea recesiune din istoria de până atunci a economiei de tip capitalist şi şocul asupra societăţii a fost unul deosebit, ceea ce a dus imediat la căutarea vinovaţilor pentru nenorocire. Cum a fost posibilă o astfel de scădere a nivelului de trai în condiţiile în care fabricile s-au înmulţit şi erau dotate cu utilaje mult mai moderne în raport cu anii anteriori. Marasmul economic a ţinut până când s-a ajuns la declanşarea unui nou conflict mondial şi s-a ajuns la concluzia că de vină a fost chiar sistemul de producţie de tip capitalist şi elitele epocii au fost neputincioase în faţa nenorocirilor cu impact planetar. S-a repetat cam des această teorie şi nu cumva se ascunde ceva în spatele perdelei de descrieri făcute de specialişti în cercetarea trecutului istoric şi economic?
Adevărul este că fabricile produceau de duduiau utilajele şi coşurile cu nori de fum negru indicau o activitate febrilă începând din 1926. Totuşi, de ce nu se vedea producţia reflectată în nivelul de trai? Explicaţia este una simplă: erau realizate prea multe mărfuri cu destinaţie specială. Franţa introducea pentru infanterie calibrul 7,5 mm în anul 1929 şi cartuşele aveau între 23 şi 28 de grame în funcţie de destinaţie şi tipul glonţului. Cum muniţia de calibrul 8 mm era considerată vetustă, cererea de noi gloanţe era sporită şi calitatea nu lăsa de dorit. Se putea perfora o placă de 4 mm de oţel la o distanţă de 400 m, ceea ce însemna că erau perfecte împotriva corpului uman. Cartuşele solicitau o nouă armă şi a apărut puşca-mitralieră MAC 1924/1929 cu o masă de 8,93 kg.
Gloanţele sunt interesante prin puterea de penetrare, dar în luptele apropiate ar fi fost util un dispozitiv care să arunce circular bucăţi metalice şi astfel să neutralizeze mulţi inamici dintr-o explozie. Japonia introducea în anul 1931 grenada Tip 91 ce avea o masă de 530 grame şi aceasta a devenit bomba de mână standard a forţelor asiatice în apropiata conflagraţie mondială. Au existat, normal, şi modernizări.
Acestea erau însă nişte mărunţişuri ce nu puteau să afecteze o economie mondială ce era mereu în căutare de materii prime şi care furniza cantităţi uriaşe de bunuri pe o piaţă mereu greu de saturat. Grenadele de mână erau ucigătoare, dar erau aruncate doar până pe la vreo 40 de metri, ceea ce era absolut puţin pentru generali. Soluţia eficace a fost găsită de firma Brandt din Franţa şi a constat dintr-un aruncător de mine sau un tun al săracului. Arma avea o masă de 58 kg şi puţine piese, ceea ce o făcea uşor de fabricat. Problema era că noul sistem de calibrul 81 mm cerea bombe speciale, dar s-au găsit fondurile necesare dotării trupelor cu noul dispozitiv mortal. Muniţia uşoară avea 3,25 kg şi cea grea ajungea la 6,9 kg. Partea şi mai proastă era că ţeava lisă nu dădea precizie şi era necesar un consum mare de proiectile pentru a satura o zonă străbătută de inamic. Se puteau lansa şi 18 lovituri pe minut, ceea ce făcea dificilă aprovizionarea cu muniţii în condiţii de front. Totuşi, puterea de foc a infanteriei era sporită în mod deosebit şi inconvenientele nu mai erau luate în seamă, mai ales că schijele din oţel provocau răni cumplite, devastatoare în raport cu cele dezvoltate de gloanţele clasice. Armata Parisului a primit până la Al Doilea Război Mondial 8.000 de exemplare de Brandt model 27/31 şi nu se poate spune că firma producătoare a suferit de lipsa comenzilor. Arma a fost solicitată la export şi a fost copiată de aliaţii şi rivalii Franţei.
Nici aceste guri de foc nu erau satisfăcătoare pentru generali şi producători. Industria poate întotdeauna mai mult şi Uniunea Sovietică a introdus în producţia de serie un obuzier de calibrul 203 mm în anul 1931. Acesta aducea practic războiul naval pe uscat prin proiectilul cu o masă de 100 kg şi presiunea apărută la lansare impunea sporirea grosimii tuturor componentelor din oţel şi astfel gura de foc cântărea 17.7 tone. Nu făcea economie tovarăşul Stalin când era vorba de armament de calitate superioară şi, mai ales, nimicitor. Avea cusurul că trăgea rar, dar concentrarea pieselor permitea zdrobirea poziţiilor inamice. Nici aprovizionarea cu proiectile nu era o problemă pentru fabricile staliniste.
Aceste câteva produse menţionate demonstrează că n-a fost criză în epoca zisă acum interbelică, dar politicienii epocii se ocupau cu anumite jocuri secrete şi jucăriile militare înghiţeau cele mai bune materiale şi absorbeau energia celor mai luminate minţi din domeniul tehnic. Şi forţa de muncă trebuia să fie de cea mai bună calitate.
Sursă imagine:Wikimedia Commons