Continentul european a cunoscut o epocă de prosperitate deosebită în umbra coșurilor de fabrică și războiul nu mai era cunoscut pentru comunitățile ce resimțeau presiunea transformărilor. Marile puteri ale Europei au fost conduse de politicieni ce doreau să obțină avere și slavă cu orice preț, industria epocii fiind dezvoltată în jurul industriei grele, cea care livra tehnică militară din belșug. S-au făcut pregătiri oficiale și în cel mai mare secret, armatele de masă fiind pregătite să declanșeze ofensive in cel mai scurt timp. Austro-Ungaria a început un război cu Serbia în vara anului 1914 pentru a realiza o expansiune în Balcani și în vederea slăbirii statului slav ce era influențat de Rusia. A urmat o surpriză neplăcută pentru Viena și s-a ajuns la un război european în care a fost necesară mobilizarea tuturor resurselor în vederea ridicării unui adevărat zid în calea valurilor de militari ruși. Chiar ofensiva imperială în Serbia a fost respinsă și visul Habsburgilor de stăpânire a Europei de Est și a Balcanilor a început să se năruiască. Salvarea statului muribund a venit din partea diviziilor germane, cele care au dat lovituri cumplite armatelor ruse începând din august 1914. Primul Război Mondial a fost unul al surprizelor și ostilitățile scurte, care ar fi durat doar până la Crăciunul anului 1914, au fost prelungite prin războiul de tranșee, militarii fiind speriați de eficiența binomului mitralieră – sârmă ghimpată. Trupele se ascundeau în fortificațiile de campanie pentru a scăpa de gloanțe și de focul tunurilor.
S-a ajuns în 1916 la un echilibru sângeros și Antanta nu reușea să realizeze o valorificare a avantajului numeric din punct de vedere uman și al armamentului de calitate. Luptele de la Verdun și de pe Somme demonstrau că există un echilibru ce nu putea fi rupt pe Frontul de Vest și nici în alte sectoare ale fortăreței ce înconjura Puterile Centrale. Trebuia o nouă forță militară și diplomații Antantei au reușit să convingă conducerea de la București să se implice în ostilități. Cum resursele materiale și umane ale Puterilor Centrale erau epuizate, trecerea regimentelor române peste frontiera din Carpați a fost o lovitură mortală pentru alianța dominată de Berlin. Trupele de acoperire au fost înfrânte și au trebuit să se retragă în așteptarea întăririlor, comandamentul inamic aducând divizii de infanterie și de cavalerie de pe toate fronturile. Unii istorici au considerat că au fost prea puține în raport cu totalul efectivelor mobilizate. Important era însă că au fost deplasate efective sporite de avioane și tunuri, multe fiind distruse sau capturate de militarii români. Orice proiectil consumat pe frontul românesc era un pas spre înfrângerea Puterilor Centrale și spre destrămarea Dublei monarhii.
Ostilitățile au continuat până când imperiul dominat de la Viena și Budapesta a început să se destrame sub impactul diferențelor etnice și religioase. Toamna anului 1918 a adus descompunerea Austro-Ungariei și partidele românești din Transilvania, Crișana, Maramureș, Banat și Bucovina au fost sub presiunea trupelor ucrainene și, mai ales, a celor maghiare. Se punea problema realizării Regatului Sfântului Ștefan și Budapesta plănuia să ducă frontierele tot în Carpați deoarece un stat din câmpie nu putea să reziste fără tăria munților în cazul unei invazii. Budapesta era un oraș supradimensionat și avea nevoie de resursele naturale din ținuturile locuite de români, cei care ar fi fost utili drept forță de muncă ieftină. Dacă se reușea și maghiarizarea acestora, s-ar fi format o populație numeroasă care să domine Europa Centrală în locul fostului imperiu.
S-a reușit de către conducătorii politici din cele două partide transilvănene organizarea unei mari adunări populare pentru ca românii să-și exprime voința privind viitorul statal și 100.000 de oameni au reușit să ajungă mergând pe jos, călare sau cu căruțele, trenurile fiind puține în epoca de haos. Au sosit și 1.228 de delegați din partea comunităților. Rezoluția Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 a reprezentat voința poporului român și s-a proclamat unirea cu Regatul României pentru totdeauna. Spre deosebire de conducătorii agresivi de la Budapesta, liderii poporului român au stabilit ca minoritățile etnice să fie egale în drepturi cu poporul român și nu s-a propus o politică de deznaționalizare. Au fost uitate secolele de exploatare nemiloasă din partea invadatorilor asiatici.
Actul Unirii de la Alba-Iulia de la 1 Decembrie 1918 a pus bazele României Mari, stat care avea 295.049 km² și a ajuns în 1930 la o populație de 18 milioane de locuitori. Au fost două decenii de dezvoltare industrială și imobiliară. Blocurile din marile orașe demonstrau în ciment și fier beton că statul național - unitar român era pe calea unui progres accelerat după model occidental. Modernizarea era uluitoare și vechiul dispărea sub loviturile muncitorilor. Orașul București era dominat de la 52,5 m de Palatul Telefoanelor începând din 1934 și de Blocul Carlton începând din 1936. Clădirea de apartamente ajungea la o înălțime de 47 m. A fost ridicată lângă Brașov uzina I.A.R. Brașov care putea să producă din 1925 avioane de calitate, ceea ce nu se făcea în alte state alte Europei de Est. Uzinele de locomotive din Reșița și București au reușit să acopere necesarul de mijloace de tracțiune feroviară care realizau unificarea provinciilor locuite de români.
Erau multe de construit în România, dar politicienii din centrele de putere ale statelor vecine au plănuit permanent să distrugă fericirea neamului românesc și să nimicească realizările oamenilor care au trăit în perioada interbelică. Planurile nu rămâneau numai pe hârtie, ci au fost însoțite de dezvoltarea industriei de armament și de organizarea de mari unități mobile. Fericirea românilor a fost distrusă în 1940 de tancurile sovietice, atacul din Basarabia și Bucovina de Nord deschizând și poftele liderilor horthiști, cei care au împins baionetele ascuțite până aproape de Brașov, inima industrială a României Mari prin fabricile cu destinație militară.
România Mare a fost cea mai fericită perioadă din istoria poporului român, dar au avut vecinii grijă să provoace nenorociri și s-a ajuns din 1944 în lagărul comunist. N-a mai existat stat român până la căderea în decembrie 1989 a regimului impus de Moscova. Autoritățile comuniste de la București au invidiat perioada interbelică și mereu era comparată industria din 1938 cu cea din diferiți ani ai epocii de robie comunistă. România Mare a însemnat o epocă de prosperitate și fericire, dar locuitorii de atunci n-au înțeles de ce trecut s-au bucurat decât după ce s-a instaurat dictatura comunistă cu ajutorul tancurilor străine. Poporul plânge după trecutul roșu deoarece nu cunoaște altă epocă istorică în care să se fi reușit o dezvoltare economică și culturală.
Marea Adunare Națională de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918 a reprezentat o dovadă că se poate trece peste toate diferențele existente în interiorul unui popor și neamul românesc a demonstrat că poate să dispună de energii deosebite dacă se trece peste rivalitățile locale, politice, personale și religioase. Generația de la 1918 s-a ridicat la nivelul importanței momentului istoric și au trecut chiar peste teama de cumplita Gripă spaniolă. Vasile Goldiș, Ștefan Cicio-Pop, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băsești, Alexandru Vaida-Voevod, Iosif Jumanca, Demetriu Radu, Iuliu Hossu și toți ceilalți lideri laici și religioși și participanți la adunare au pus bazele statului național - unitar român și apoi au reușit să contribuie la progresul României Mari.
Mișcarea comunistă a făcut totul pentru a șterge spiritul de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 și cei care au mai fost găsiți în viață în 1947 au ajuns în temnițe și au fost torturați și uciși de slugile invadatorilor ideologici. Cel mai cunoscut caz este cel al lui Iuliu Maniu, conducătorul PNȚ rezistând unui program de exterminare până la 5 februarie 1953 în temnița de la Sighet.
Sursă imagine: Wikimedia Commons