S-a scris mult că-n perioada 1940-1944 a fost o cumplită dictatură militară în frunte cu generalul și apoi Mareșalul Ion Antonescu. Acesta ar fi fost de o duritate deosebită și a făcut prăpăd în țară, dovadă fiind și politica de exterminare dusă împotriva evreilor. Era și normal să fie un om cumplit din moment ce era bolnav de sifilis. Partea interesantă este că liderul de la București era deosebit de slab în fața valului de probleme cu care se confrunta în vreme de război și sistemul de justiție era mai presus de lege și chiar de dictator.
S-a desfășurat în data de 10 iulie 1943 o mare ședință a Consiliului de Miniștri și conducătorul statului era absolut revoltat de modul în care s-a răspândit hoția în țară, fenomen ce se amplifică în perioadele de existență a regimurilor autoritare. Era o tâlhărie de sus până jos, iar lumea este atât de rafinată încât este imposibil de prins tâlharii. Cei ce furau la nivel înalt erau greu de dovedit și judecătorii nu erau mulțumiți cu dovezile strânse de polițiști și-i achitau pe cei erau în stare să fure întreaga țară și s-o vândă cui dă mai mult.
Erau și pasionați de lucrări mărunte și pentru antrenament. Conducătorul statului amintea că la universitate, acolo unde veneau tineri pasionați de studiu și care ar fi trebuit să aibă un caracter de sfânt deoarece reprezentau o elită a țării, abia apuca profesorul universitar să pună paltonul în cuier că și dispăreau mănușile, batista și banii din buzunare. Acesta era cazul fericit în care nu dispărea și haina. Chiar din sediul guvernului României au fost persoane care se ocupau cu furtul de haine scumpe de iarnă și două dispăruseră în ultima perioadă rece.
Fenomenul era răspândit peste tot prin țară și hoții nu țineau cont de ceva și atunci când erau bine plătiți. Angajații de la căile ferate au fost întotdeauna văzuți ca personal de importanță strategică și remunerați pe măsură. Totuși, serviciile pe care le prestau nu erau pe măsura așteptărilor guvernanților. Se găseau persoane care furau piese din cauciuc de la frânele automate ale trenurilor și astfel putea să crească volumul de mărfuri transportate cu 60% fără să fie făcute investiții scumpe. Chiar dacă erau componente inutilizabile în domeniul civil, se găseau strângători care să submineze astfel economia și transporturile. Mai puneau în pericol și viețile celor ce aveau contact cu domeniul feroviar. Ion Antonescu a fost acuzat că a furat mâncarea soldaților și așa apare astăzi prin articolele scrise de ziariștii pasionați de senzațional în anul 2023. Conducătorul statului constata însă că s-au găsit persoane care au luat din pachete alimentele și hainele destinate trupei din tranșee și la destinație au ajuns colete pline cu cenușă.
Obiceiul însușirii bunurilor de la cea mai mică valoare până la a se fura întreaga țară a străbătut istoria neamului ca un fir roșu și nimic n-a putut să-i reziste. Conducătorul statului român tuna și fulgera împotriva hoților și a propus pedeapsa cu moartea pentru cei ce luau bunul statului sau al unei alte persoane. Dictatura Mareșalului Antonescu a încetat în 1944 și a urmat împușcarea celui care propusese introducerea unui program de ordine în țară, dar campania de furturi a continuat în perioada comunistă și era celebru printre anchetatori cazul Constantin Doncea, liderul comunist strângând în câțiva ani un adevărat muzeu de artă, toate tablourile fiind confiscate de statul totalitar în tăcere. Fenomenul s-a intensificat după 1989. Se punea întrebarea în popor doar cât de mult se poate fura și cazurile publicate cu unii politicieni sunt numai câteva exemple pentru a sugera că justiția funcționează. În realitate, locuințele celor ce fac parte din sistemul subteran arată precum un muzeu cu opere de artă scumpe și finisaje de mare valoare. Unele imagini scăpate în spațiul public demonstrează opulența celor ce nu produc ceva util, dar se bucură de toate plăcerile vieții de desfrâu financiar.
Ion Antonescu a constatat că hoția este generalizată, dar România mai avea o problemă: justiția. Judecătorii erau deosebit de îngăduitori cu cei ce prădau bugetele instituțiilor statului. Aceasta a fost o constantă a istoriei și a fost absolut normal să nu se progreseze în mod serios în raport cu țările europene.
Bibliografie minimală
Arhivele Naționale ale României, Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri Guvernarea Ion Antonescu, vol. IX (februarie-decembrie 1943), București, 2006.
Bulei, Ion, Scurtă istorie a Românilor, Editura Meronia, București, 1996.
Buzatu, Gheorghe, România cu și fără Antonescu, Editura Moldova, Iași, 1991.
Sursă imagine: Picryl