S-a scris deosebit de mult despre Frontul de Est în Al Doilea Război Mondial și istoricii au avut o pasiune deosebită pentru menționarea numărului de divizii de tancuri și multe studii au mers cu descrierea masonilor blindate până la ultimul detaliu. Tancurile germane întrate în legenda sub denumirea de Panzer au avut un succes deosebit în istoriografia și nici mediul virtual nu duce lipsă de abundența datelor. Și tancurile sovietice au fost în centrul atenției și T-34 a intrat în legendă. Celelalte mașini blindate existente în anul 1941 în momentul atacului german au fost definite drept învechite și au fost acuzate de dezastrul sovietic în urma căruia tancurile cu cruci au ajuns la periferiile Moscovei. Istoricii sovietici și apoi cei occidentali au fost deosebit de critici cu modele precum T-26. Aparatul de propagandă din lagărul socialist a permis să fie criticate cât mai dur posibil mașinile de luptă realizate în perioada interbelică și s-a mers chiar până la acuzarea lui Stalin că n-a permis dezvoltarea unor suficiente mijloace motorizate de calitate. Acuzațiile eroilor scriitori au venit numai după moartea dictatorului.
Realitatea este mereu diferită de ceea ce scriu cercetătorii aflați în grațiile unui regim politic totalitar și minciuna a fost mereu adorată de cei aflați la putere. Tancul T-26 a avut drept armă principală tunul anticar de calibrul 45 mm, dar acesta a fost definit drept bun de vânat vrăbii. A fost absolut normal ca diviziile de Panzere să treacă precum vântul printre batalioanele dotate cu astfel de mașini arhaice. Erau mici și cu blindaj subțire, care nu putea să oprească proiectilele perforante. În plus, erau vulnerabile din cauză că foloseau drept combustibil benzina. Este evident că Uniunea Sovietică nu era pregătită pentru un conflict de amploare și nici Armata Roșie nu era un organism militar modern la capitolul dotare. Și instrucția lăsa de dorit.
Tancul Matilda era mașina principală de luptă a forțelor britanice și avea un blindaj gros de până la 78 mm de oțel. Metalurgiștii din arhipelag aveau experiență în prelucrarea fierului și au făcut o cuirasă groasă pentru a rezista la loviturile directe ale tunurilor antitanc. Colosul metalic comparabil că masă cu T-34 putea să lupte cu tancurile inamice și mitralierele erau suficiente pentru neutralizarea infanteriștilor. A fost un coșmar pentru trupele italiene în Africa de Nord. Acesta era un tanc puternic și modern, mult mai nou decât învechitul model sovietic.
Adevărul se poate obține numai prin comparație făcută corect. T-26 avea un tun de calibrul 45 mm, superior celui de 40 mm din dotarea blindatului britanic. Masa proiectilului era de 2,4 livre în cazul armei britanice, ceea ce însemna numai 1,08 kg. Tunul sovietic folosea proiectile cu masa de 1,43 kg și acestea erau periculoase pentru orice tanc german din iunie 1941. Acestea au fost concepute să reziste la muniția perforantă a trupelor de infanterie și nu rezista la loviturile directe de tun.
Specialiștii sovietici au respectat indicațiile venite din partea lui Stalin și au conceput o mașină ușoară, simplă și care să fie dotată cu o gură de foc puternică. Industria putea să asambleze rapid astfel de tehnică de luptă și, în plus, era mult mai ușor de întreținut și de reparat în condiții de front. Trei tancuri sovietice cu tun de calibrul 45 mm puteau să facă mai multe pe câmpul de luptă decât o singură Matilda Mk. II. Blindatele sovietice aveau motoare mai puțin puternice, dar masa scăzută le permitea o mobilitate superioară și viteza modelului 1933 trecea de 30 km pe oră.
Mașina sovietică se deplasa mai repede și avea o autonomie superioară tancului britanic care a sosit ca ajutor din partea Londrei. Acesta însă nu era potrivit pentru terenul moale din Rusia și nu s-a bucurat de simpatia echipajelor care să fost obligate să-l folosească. Nivelul de proiectare în Occident lăsa mult de dorit în raport chiar cu vechile modele sovietice, cele derivate din proiecte britanice și americane.
Armata Roșie avea în iunie 1941 o numeroasă flotă terestră de T-26, dar modul în care au evoluat ostilitățile n-a permis să-și demonstreze calitățile de blindat de însoțire a infanteriei. A fost utilizat până când stocurile au fost epuizate în urma pierderilor de pe front. Un T-26 era oricum mai bun decât nimic. Exemplarele ramase în Extremul Orient au fost folosite în 1945 împotriva trupelor japoneze, mai slab dotate cu tunuri anticar.
Sursă imagine: Wikimedia Commons