Al Doilea Război Mondial a însemnat o permanentă cursă pentru obținerea supremației aeriene pentru ca bombardierele pline cu încărcături ofensive de mare putere să atingă concentrările de trupe și fabricile de armament. Proiectanții au fost obligați să caute soluții în vederea realizării de avioane de vânătoare cât mai performante și o idee de bază pentru atingerea de viteze superioare consta în înghesuirea în cel mai îngust fuzelaj a tuturor componentelor necesare, pilotul fiind pur și simplu înghesuit între pereții metalici. Motorul puternic trebuia să dispună de combustibil din belșug pentru a propulsa armamentul până la altitudini ridicate și soluția a fost găsită prin instalarea de turbocompresoare care să furnizeze aer suplimentar.
Germania a trimis în luptă modelul Messerschmitt Bf-109 și acesta s-a afirmat în confruntările aeriene din Polonia, avioanele PZL având puține șanse de reușită. Forțele britanice au avut o surpriză neplăcută atunci când bombardiere neînsoțite au fost trimise să lovească porturile Reichului. Pasărea metalică de pradă a lui Hitler părea invincibilă. Această invincibilitate a fost spulberată însă de obsesiile specialiștilor în domeniul militar pentru mașina ce se dovedise eficientă. Corpul îngust a fost păstrat chiar dacă puterea motorului a fost sporită și grupul propulsor cerea mai mult combustibil. Rezerva de kerosen a rămas la 400 l și s-au căutat soluții pentru producerea de rezervoare auxiliare, dar soluțiile găsite n-au fost dintre cele mai eficiente în raport cu ceea ce aveau inamicii occidentali.
Mai grave au fost alte două obsesii. Trenul de aterizare se escamota spre aripi și aterizările erau un fel de ruletă rusească. În plus, era și fragil, terenurile neamenajate de pe Frontul de Est fiind un adevărat coșmar pentru piloți. Multe aparate au fost distruse sau avariate la decolare sau aterizare. Cum piesele soseau greu, reparațiile durau și astfel forța de luptă a unităților era grav afectată. O altă idee care a rămas în creierul specialiștilor a fost reprezentată de păstrarea mitralierelor ușoare la bord până la modelul G. Gloanțele de calibrul 7,92 mm erau ineficiente în cazul avioanelor complet metalice și țintele se puteau întoarce la bază chiar făcute sită.
Au fost produse multe exemplare, au fost obținute performanțe uimitoare, dar supremația a fost pierdută în raport cu forța industrială a Aliaților ce aveau modele noi și cu o putere de foc deosebită. Producția a fost organizată astfel încât să fie livrate mașinile zburătoare cât mai repede și serviciile logistice pe front au fost îmbunătățite permanent și escadrilele să fie operaționale cu efective sporite. Nici măcar cerul Germaniei n-a mai fost apărat de către Luftwaffe în mod eficient din 1942. Avionul Me-109 era periculos pentru inamic, dar făcea ravagii și printre piloții pricepuți. Orice neatenție se putea solda cel puțin cu avarierea ușoară a pretențioasei mașini militare. Proiectanții Reichului n-au înțeles că războiul cere tehnică de calitate, dar care să fie realizată cât mai simplu și în cantități impresionante.
Sursă imagine:American Heritage Museum