Pictură realizată de Darie Paula - Paulinia
Voievodul Mircea și-a început domnia în anul 1386 și putea să fie un clasic ctitor de mănăstiri și curți domnești. Istoria a vrut însă să-l înscrie în galeria marilor conducători de oști prin talente deosebite, încă insuficient cunoscute și analizate.
Liniștea locuitorilor Țării Românești a fost stricată în anul 1388 prin sosirea la Dunăre a unor noi prădători în numele religiei monoteiste. Era evident că lungul curs de apă n-o să fie un obstacol absolut în calea unui popor al stepelor și au început să treacă cetele de năvrapi la nord de fluviul ce lua multe vieți fără să verse sânge. Totuși, pofta de avere prin jaf era prea puternică pentru a se tine cont de pericolul reprezentat de cursul de apă. Soldaților turci li se promitea paradisul dacă vor ajunge șehid, adică martir pentru credință, dar pofta de berechet în urma robirii oamenilor era un stimulent deosebit și nu mai contau pericolele Astfel de expediții de jaf erau un drept acordat de divinitate împotriva necredincioșilor, dar voievodul Mircea nu era de acord cu astfel de interpretări și rapida cavalerie ușoară turcească trebuia să primească o lecție care să-i taie cheful de jefuire a bunurilor românești. Cavaleria munteană era ceva mai grea în efectuarea de manevre și trebuia găsită o altă soluție. Voievodul Mircea a conceput un plan special pentru care astăzi sunt necesare trupe de comando și de desant aerian cu condiția ca aviația inamică să fie anihilată. A format două detașamente de cavalerie cu luptători experimentați și aceștia au primit misiunea să lovească tabăra de iernat a akîngiiilor. Aceasta se afla în zona Karînovasî și era într-o depresiune cu două locuri de trecere ușor practicabile. Se afla departe de teritoriul muntean și se putea trăi în huzur din ceea ce se jefuise până pe la Sfântul Dumitru, dată de la care furajele nu prea se mai găseau și sezonul rece putea să facă demonstrații de forță prin surprindere împotriva cailor mai puțin obișnuiți cu vremea rece și umedă. Nici oamenii nu rezistau la furia iernii de la nord de fluviu și preferau să stea în locurile de iernat. Prădătorii țineau la pielea lor.
Nenorocirea poate să lovească tocmai când omul crede că este fericit și-n afara oricărui pericol. Călăreții munteni înaintau cât mai discret prin teritoriul depopulat din cauza jafurilor din anii precedenți și poate ceața, ploaia și zăpada au contribuit la camuflarea steagurilor de cavalerie și surprinderea dușmanului a reușit. Akîngiii n-au putut să formeze cete mari și au fost repede înfrânți. Relatările cronicarilor otomani descriu o panică cumplită și care a fost urmată de o nimicire completă. Ostașii români, poate cu rude ucise sau răpite, nu s-au purtat blând cu jefuitorii profesioniști. Locuințele au fost incendiate, oamenii au fost uciși și nici animalele n-au fost cruțate. Intervenea și ura religioasă și s-a produs un adevărat măcel, kîrgîn.
A fost o victorie de necontestat și puțini soldați turci au reușit să scape prin terenul accidentat și cunoscut. Temutul Baiazid Trăsnetul a fost informat că ghiaurii din Kara Eflak au lovit zona de iernat aflată aproape de Edirne, oraș ce juca rol de capitală până când urma să fie luat Constantinopolul. A fost un dezastru complet și care trebuia să fie răzbunat în cel mai crud mod. Au fost trimise porunci pentru strângerea unei armate impresionante și a urmat campania ce se va încheia cu dezastrul de la Rovine.
Cronicarii turci nu prea au fost preocupați de cronologie și datarea confruntării din Peninsula Balcanică a fost greu de stabilit. Lovitura militară trebuie să se fi produs în iarna anilor 1394 – 1395 și sultanul Baiazid Trăsnetul, renumit prin impulsivitate și duritate, a ripostat prin campania de amploare de la nord de fluviu. Cetele din tot imperiul s-au revărsat împotriva Țării Românești și au fost zdrobite la Rovine.
Victoria prin surprindere și departe de propriile baze demonstrează că marele voievod Mircea, ulterior denumit cel Bătrân, avea idei strategice bune și boieri capabili să coordoneze oștenii. Din păcate, cronicile timpului nu le-au reținut numele și multă vreme nici bătălia n-a fost cunoscută. Năvrapii și-au refăcut rândurile cu ajutorul celor ce preferau să trăiască din jaf și nu din muncă, dar au privit cu teamă Dunărea și pădurile întunecate de dincolo de fluviu. Acum este prea puțin amintită tinerelor generații, cele ce nu mai trebuie să știe că se pot obține rezultate deosebite atunci când există unire în jurul unei conduceri capabile. Chiar unii istorici duc o politică de minimalizare a faptelor înaintașilor în numele a ceea ce numesc eliminarea exceselor de tip naționalist sau comunist.