Poporul român a fost supus dominației străine din cauza obsesiei luptei pentru putere și teritoriul de la nord de Dunăre era invadat la cererea pretendenților sau a grupărilor boierești ce luptau pentru mai multă influență. Nu conta că satele și orașele erau trecute prin foc și sabie. Nici riscul pierderii propriei vieți nu era important pentru cei ce nu vedeau decât putere și glorie. A fost normal să se producă o degradare a potențialului economic și militar, elitele creștine românești ajungând să fie umile slugi ale sultanului. Mai mult. Domnitorii și boierii locali au fost înlocuiți treptat cu greci și alți balcanici dornici de îmbogățire și parvenire. Abia în secolul al XIX-lea au apărut intelectuali cu studii la Paris și care au înțeles că trebuie să fie adoptate măsuri pentru modernizarea după model occidental și trebuia părăsit marasmul oriental. Era nevoie de o schimbare la nivelul formei de guvernământ și s-a ajuns la ideea că este necesară aducerea unui prinț străin dintr-o familie domnitoare europeană pentru a avea un sprijin diplomatic în fața marilor puteri din ce în ce mai agresive în căutare de resurse naturale și piețe de desfacere. În plus, ar fi fost un factor de echilibru între grupurile politice și de interese din interior, mereu preocupate să strice ordinea din țară. Dorințele românilor au fost anunțate prin Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc din 1857, dar evenimentele au evoluat astfel încât domnitor a ajuns Alexandru Ioan-Cuza. A fost o perioadă de transformare instituțională rapidă și revoluționară, dar au existat vii nemulțumiri din partea celor ce erau conservatori și dornici să păstreze uriașele moșii strânse timp de secole prin tot felul de abuzuri ce nu aveau nici cea mai mică legătură cu principiile religiei creștine. În stilul tradițional al comploturilor și trădărilor, monstruoasa coaliție a reușit să se infiltreze în rândurile armatei și domnitorul a fost silit de către conturați să abdice și a fost silit să moară departe de țară.
Conspiratorii au fost obligați să vină cu soluția urgentă pentru a păstra unirea făcută cu greu în ianuarie 1859 și au încercat să găsească un prinț străin dintr-o țară care să fie model de organizare modernă și democratică. A fost ales Filip de Flandra din familia domnitoare a Belgiei, dar acesta a refuzat oferta venită de pe malurile Dunării.
Era o situație gravă deoarece marile puteri vecine, mereu interesate să submineze organismele statale vecine, au încercat să pună în aplicare prevederile Convenției de la Paris din 1858. Cei ce provocaseră criza din februarie 1866 au avut un noroc deosebit prin găsirea unui membru al familiei domnitoare din Prusia care a fost de acord să încerce să ducă o misiune istorică la îndeplinire cu o disciplină specific germană. Carol de Hohenzollern a ajuns să fie proclamat domnitor pe 10 mai 1866 și această a devenit începutul și simbolul unei noi epoci istorice.
Alegerea făcută în 1866 a fost potrivită pentru România și monarhia constituțională a asigurat o stabilitate politică și socială timp de 48 de ani, dar tensiunile sociale existau în adâncuri din cauza diferențelor de avere și de mentalități. Monarhia a fost o forma de guvernământ interesantă, dar caracterul elitelor politice a lăsat mult de dorit. Chiar dacă aveau avere și studii la cele mai bune universități, se ocupau tot cu luptele pentru putere și cu acumularea primitivă de capital. Bolile vechi au rămas și educația conta prea puțin.
Stabilitatea instituțională a permis o transformare deosebită a țării prin introducerea căilor ferate între principalele orașe și pentru asigurarea transporturilor militare. Podurile peste Dunăre de la Fetești și Cernavodă erau opere de artă prin s-a făcut conectarea portului Constanța cu spațiul românesc. Au fost solid construite sub supravegherea savantului Anghel Saligny și au rezistat la o primă tentativă de aruncare în aer în toamna anului 1916. Rafinăriile au înflorit în regiunea Prahovei și au început să se dezvolte timid fabrici metalurgice. Au apărut capacități industriale necesare armatei și producția de muniții a crescut. Clădirea Arsenalului din București era impresionantă prin aspectul gotic al fațadei.
Arhitectura centrelor urbane a înflorit din dorința autorităților pentru un lux care să asigure prestigiul noului stat. Capitala a devenit Micul Paris prin clădiri cu nimic inferioare celor din marile capitale ale statelor europene. Palate administrative, instituții de învățământ și de cultură, spitale și cazărmi au devenit simboluri ale noului stat. Palatul de Justiție din București era un patrulater cu laturile de 140 si 90 m și a fost ridicat în perioada 1890 - 1895. Fosta capitală a Moldovei a primit fonduri pentru o dezvoltare urbanistică demnă de rolul istoric jucat în trecut. Palatul Universității a fost ridicat pe Dealul Copou în perioada 1893 – 1897. Și gările erau impozante pentru a impresiona populația și vizitatorii străini.
Domnia regelui Carol I a fost una lungă și strălucitoare, dar vechile obiceiuri au rămas. Corupția și nepotismul erau la ordinea zilei și rotativa guvernamentală permitea practic instalarea unor adevărate dictaturi locale și nu conta orientarea politică a celor implicați. Eforturile de dezvoltare reală au fost încetinite sau chiar subminate de cei pasionați de comisioane și de trai ușor. Regele Carol I a putut să vadă începerea primei conflagrații mondiale, dar n-a apucat să observe modul în care politicienii și ofițerii avansați prin prietenii și atenții au condus trupele în timpul campaniei din 1916. S-a tot discutat dacă monarhia este o formă de guvernământ mai bună decât Republica, dar dezbaterea plină de pasiune pleacă de la interpretare eronată. Nu contează instituția, contează modul în care se comportă cei ce dețin un post vremelnic în aparatul de stat.
Epoca de înflorire din timpul regelui Carol I a rămas în istorie prin consolidarea instituțională a României și a contribuit la modernizarea accelerată a țării ce cu greu a scăpat din capcanele balcanismului. Chiar și astăzi o parte a instituțiilor Vechiului Regat funcționează în clădirile moștenite din era primului rege. Dacă luăm numai cazul orașului Pitești, se observă imediat că primul liceu, Colegiul Național I.C. Brătianu, a fost ridicat înainte de 1900. Primăria Pitești a funcționat într-un palat ridicat în anul 1886 și apoi a ajuns Galeria de Artă din cadrul Muzeului Județean Argeș. Instituția de cultură funcționează în palatul Prefecturii Argeș, inaugurat în anul 1899. Chiar dacă buldozerele comuniste au ras de pe fața pământului clădirile din perioada burghezo – moșierească, o parte a arhitecturii monumentale s-a păstrat și astfel se demonstrează că s-a construit mult și durabil până la izbucnirea Primului Război Mondial.
Sursă imagine: Încoronoarea lui Carol I și a Elisabetei, sursa originală este Illustrated London News, 11 Iunie, 1881, p. 572, parte din domeniu public