Conducerea Rusiei inventează mereu pretexte de război în numele dreptății și al fericirii popoarelor vecine. Sunt oameni buni la suflet cei de la conducere și trebuie să fie ocrotitorii celor năpăstuiți. Dacă nu vor să fie ocrotiți, oricum vor fi invadați pentru a li se aduce fericirea.
Ucraina a făcut parte din Uniunea Sovietică până la prăbușirea lagărului ideologic în 1991, dar ruperea după frontierele unionale n-a fost pe gustul cercurilor de putere cu vederi conservatoare. Erau prea multe resurse naturale pe teritoriul controlat de Kiev.
S-a dus permanent o politică de presiune prin manipularea livrărilor de petrol și gaze. Dacă tactica n-a dat roade, s-a început cu presiunile privind drepturile minorității ruse și s-a ajuns până la revoltă armată în regiunile estice ale statului vecin, serviciile secrete sovietice fiind antrenate încă de pe timpul lui Lenin. Au fost asigurate livrări de arme și de specialiști, voluntari, dar rebelii nu puteau să reziste unor trupe regulate și, în cele din urmă, s-a trecut în 24 februarie 2022 la invazia directă și războiul continuă sub denumirea de operațiunea militară specială.
Autoritățile de la Moscova au justificat intervenția prin lupta împotriva naziștilor și ocrotirea rușilor din zona Lugansk-Donețk și populația a acceptat tezele conducătorului unic. În realitate, forțele de invazie doreau să captureze regiunile estice ale Ucrainei și, dacă era cu putință, întreaga țară ar fi fost utilă imperiului. Zona Donbas era cea mai interesantă pentru Moscova deoarece pe vremuri asigura până la 40 de procente din producția de cărbune a Uniunii Sovietice și era sursa de energie a industriei grele, cea care livra oțel către uzinele mecanice din întregul lagăr socialist. Este un cărbune de bună calitate, extrem de bine potrivit cu minereurile de fier de la Krivoi Rog și Kerci. Absolut întâmplător, tancurile sovietice, ca la Herța în 1940, n-au avut loc de manevră și au ajuns să ocupe terenul din încă două provincii și astfel să fie asigurată legătură terestră cu Crimeea.
Datele cunoscute în mediul public susțin că rezervele de combustibil solid s-ar întinde pe 60.000 km² și sunt mine de cărbune brun, huilă și antracit, cele ce pot fi prelucrate în vederea obținerii de cocs necesar în furnale. Cărbunele poate fi mult, dar puțin se potrivește cu metalurgia.
Invazia era mai mult decât probabilă din moment ce la putere a venit un om crescut în cadrul serviciilor secrete comuniste, cel care crede că totul se reduce la minereu de fier, cărbune și oțel în industrie. S-a început o campanie de cucerire de spațiu vital și planul a fost perfect pe hârtie. Trebuia să fie un Blitzkrieg, dar socotelile au eșuat în teren și s-a ajuns la un război de uzură, cel ce obosește ambele state, dar invadatorul a fost forțat să aducă oameni din Ciukotka și Kamceatka pentru a menține un zid în fața inamicului. În plus, au fost consumate muniții și arme deplasate de pe întreg teritoriul federației și din Coreea de Nord și Iran. A fost un efort logistic epuizant, dar ce nu se face pentru armată în Rusia. Transporturile terestre tocmai de la Vladivostok ridică prețul ostilităților la cote greu de imaginat, dar totul merge aproape bine în războiul cu naziștii. Interesant este că aparatul de propagandă tot scrie despre vânătoarea de naziști și despre denazificare, dar se uită că la 23 august 1939 Stalin bea șampanie cu reprezentanții lui Adolf Hitler chiar în Moscova.
Pofta de cărbune energetic de calitate are legătură cu desfășurarea evenimentelor militare și este o altă formă de expansiune a unui centru de putere cu pretenții mondiale. Se discută astăzi despre decarbonificarea planetei, dar marile puteri fac totul în vederea capturării regiunilor producătoare de combustibili fosili. Dacă Rusia atacă în Donbas, SUA s-a afirmat prin acțiunile din Venezuela și Iran, ultima fiind nerezolvată prin loviturile date în special cu aviația de pe portavioane. Exact ca în cazul Ucrainei, au fost prea puține forțe angajate în acțiuni.
Chiar dacă marile puteri dispun de rezerve imense de materii prime, jocul strategic dus de peste două secole impune regula controlării directe sau de la distanță a surselor de energie.
Sursă imagine: Picryl