În urmă cu mai bine de un deceniu, scriitorul Marin Mălaicu-Hondrari saluta debutul unui tânăr prozator avansând ca principal argument al receptării favorabile următoarea constatare: ,,Bogdan Coşa are ceea ce au foarte puţini autori români contemporani: stil.ˮ E drept că o astfel de apreciere ar putea ridica o serie de întrebări şi problematizări în jurul noţiunii de stil, dar observaţia m-a stimulat, de când am descoperit-o, să reflectez pe marginea raportului dintre stil şi valoare, oricât de plurivalente sunt ambele concepte. Reflectând, m-am convins nu doar că afirmaţia lui Marin Mălaicu-Hondrari e îndreptăţită, dar şi că ea pune în mod adecvat şi salutar problema stilului ca o condiţie a valorii. E greu să contezi dacă nu ai o voce a ta, o amprentă stilistică, tematică, o viziune care te defineşte, nu doar ca scriitor, ci şi ca artist în general, ca profesionist al oricărui domeniu: film, muzică, sport, ştiinţă sau educaţie. Știm că cei mai sclipitori matematicieni au fost şi cei mai originali, cu cele mai extravagante metode de lucru. Bogdan Suceavă a scris recent o fermecătoare carte despre ei, Furtuna barocă. Poemul unei epoci. Vedem cum cei mai strălucitori sportivi şi cele mai performante echipe îşi creează un stil, un mod specific de a se exprima.
Dar instituţiile? Dar o şcoală? Ele trebuie să aibă o voce, un ,,timbruˮ particular? Putem vorbi despre nişte constante anistorice, peste mode şi timp, care fac profilul unui liceu, de exemplu, care îi dau identitate? S-ar putea răspunde că identitatea unui liceu este dată de specializarea pe care o cultivă predominant: profil tehnic, profil real, umanist, pedagogic, vocaţional. De cele mai multe ori, patronul spiritual este ales şi el în funcţie de domeniul în care instituţia îşi propune să pregătească elevii. Profilul, însă, nu înseamnă el singur ,,stilˮ. Abia modul în care acest profil, în accepţia de ,,specializareˮ, este implementat, conferă instituţiei identitate şi viziune.
În virtutea convingerii că apreciem cel mai bine distanţându-ne, practicând acea insolitare care ne scoate din rutina familiarului şi ne oferă perspectiva proaspătă capabilă să scotocească prin cele mai nebănuite şi mai interesante unghere ale lucrurilor, m-am străduit să stabilesc, ,,la aniversarăˮ, cât pot de imparţial, fără efuziuni şi partizanate, ce ar face stilul Colegiului Naţional ,,Alexandru Odobescuˮ, la şase ani trecuţi de centenarul său. Din fiecare loc prin care am trecut am încercat să reţin ceva emblematic, să văd acea calitate ,,maîtresseˮ care poate funcţiona ca un fel de blazon. Pe treptele intrării colegiului sunt, de altfel, încrustate nişte semne interesante care m-au dus de ceva vreme cu gândul la heraldică şi poate undeva, neconştientizată pe deplin până acum, a încolţit ideea de blazon, de efigie. Ca să găsesc răspunsul, m-am raportat la ,,patronul spiritualˮ şi am obţinut ,,genealogiaˮ unei valori pe care o consider definitorie pentru colegiul nostru: umanitarismul educaţiei şi culturii. Acel ,,umanism surâzătorˮ pe care Tudor Vianu îl remarca drept trăsătură definitorie a proteicului scriitor postromantic Alexandru Odobescu ar putea fi, cred, semnul distinctiv, marca identitară, stilul care face colegiul să aibă vocea lui şi, odată cu ea, identitate şi viziune.
Alexandru Odobescu, deşi spirit bonom, estet rafinat, a ştiut să fie şi combativ în sensul productiv al cuvântului, impregnat şi el de misionarismul congenerilor paşoptişti, arătând mult zel în promovarea ştiinţei şi culturii. Contextul epocii a fost, de altfel, încurajator, stimulativ în acest sens, fiindcă, aşa cum s-a mai spus, totul era de făcut. Odobescu a rămas în memoria culturală mai întâi de toate ca un neobosit, pasionat propagator de cultură în sensul larg, enciclopedic: arheologie, istorie, literatură. Pentru el, cum remarca Nicolae Manolescu, totul ajungea să fie cuprins într-o pagină, totul trecea, pentru spiritul lui livresc, din viaţă în carte, asimilat cu nesaţul celui pentru care cunoaşterea era o delectare a spiritului şi o formă de a trăi superior. Principalul său merit a fost generozitatea cu care a înţeles să împărtăşească de fiecare dată această dorinţă de cunoaştere, contribuind prin opera sa la ceea ce am putea numi ,,democratizareaˮ culturii, într-o muncă de popularizare. Acelaşi Tudor Vianu observa cordialitatea lui Odobescu, personalitatea lui jovială care făcea ştiinţa mai accesibilă, mai umană şi mai atractivă: ,,În diferitele lui cercetări, Odobescu nu pare însă ca un rece şi abstract om de ştiinţă. Cercetarea este pentru el o formă a vieţii, o manifestare a temperamentului său iubitor de artă, de natură şi de popor, deschis bucuriilor vieţii, plin de umor în orice moment, o figură de învăţat jovial şi artist (...)ˮ.
Mai este relevant şi util astăzi un erudit ,,jovial şi artistˮ? Cu siguranţă. Mai ales într-un context social-istoric în care, contrar aşteptărilor, multe sunt încă de făcut, iar misiunea şcolii devine, sub asaltul atâtor alternative şi ,,scurtăturiˮ, tot mai problematică. Poate că, de fapt, unul dintre cele mai mari şi mai spinoase paradoxuri contemporane ale culturii şi educaţiei este acela că, deşi responsabilitatea ce revine azi şcolii pare mai mare decât oricând, ea trebuie, în aceeaşi măsură, mai mult ca niciodată, să se ,,adaptezeˮ, să se facă plăcută, să treacă, la nevoie, printr-un proces de ,,rebrandingˮ (ca să folosim un barbarism la modă), conştientă că, pentru a fi eficientă, trebuie mai întâi să fie relevantă, prezentă, luată în calcul. Cultura – iar aici putem include atât ştiinţa, cât şi (sau poate mai ales) umanioarele – par nevoite azi să acţioneze sub deghizament, undercover, să submineze din interior, ca un cal troian, pâcla superficialităţii, a indolenţei, a manipulării şi soluţiilor facile, generos oferite de ,,experţiiˮ aparent infailibili care îşi învaţă discipolii secretul ,,reuşitei în viaţăˮ, într-o adevărată alchimie a fericirii.
Nu întâmplător festivalurile literare şi evenimentele culturale, în general, fac tot mai mult loc discuţiilor informale, familare, lejere, tind să înlocuiască sobrietatea manifestărilor academice cu un climat cozy, prietenos, dinamic. Cel mai recent exemplu este FILIT, cunoscutul şi apreciatul festival internaţional de literatură şi traducere de la Iaşi care abia s-a încheiat în urmă cu două săptămâni, unde cel mai mare plus observat inclusiv de scriitorii străini a fost tocmai cordialitatea, atmosfera caldă, efervescenţa culturală, obţinute exact prin abandonarea elitismului rău înţeles, a rigidităţii care inhibă şi plictiseşte. Școala de azi are şi ea nevoie să găsească ,,aurita cale de mijlocˮ, codul comun care să facă posibilă comunicarea fără alterarea calităţii mesajului, să întindă punţi fără ca distanţele să fie eludate prin compromis valoric, prin sacrificii procustiene. Iar acest cod comun poate fi empatia, umanismul spre care pedagogia modernă s-a orientat încă din anii ʼ70, aşa cum arată într-un articol Oana Chelaru Murăruş, profesor emerit al Literelor bucureştene.
Cum poţi convinge elevii că desuetudinea Cărţii nu reprezintă decât o prejudecată generată de ignoranţă? Calea cea mai simplă este să arăţi că Viaţa şi Cartea nu se exclud, că disciplinele, testele şi examenele nu trebuie ,,bifateˮ din obligaţie, ca nişte chei răsucite indiferent, cu lehamite, pentru a se deschide poarta către adevărata lume. Lumea este harta, şcoala – legenda. Materia predată cu empatie şi mai ales integrată pe cât posibil în zona preocupărilor curente ale elevilor poate apărea mai puţin străină, mai relevantă şi mai prietenoasă, păstrându-şi în aceeaşi măsură standardele valorice. Aşa cum Alexandru Odobescu a căutat să aducă ştiinţa, patrimoniul cultural şi faptele istorice printre oameni realizând o însufleţită pledoarie pentru cunoaştere prin puterea exemplului, instituţia de învăţământ piteşteană care îi poartă numele aduce Cartea (în sens larg), cultura, artele şi ştiinţa în mijlocul elevilor, în orizontul lor familiar, creând un climat prietenos şi cald nu doar prin profesionalismul actului didactic, ci şi prin atenţia acordată educaţiei nonformale. De altfel, unul dintre argumentele care îi conving pe elevi să aleagă Odobescu este existenţa cluburilor colegiului: clubul de teatru, de lectură, de robotică.
Pentru ca adoptarea unui cod comun să nu devină o copilărire stridentă, un cameleonism ridicol (,,Fiecare trebuie să vorbească cum îi e vorba şi să se poarte cum îi e portul.ˮ, afirmă răspicat acel Ilie Moromete ,,reloadedˮ din Marele singuratic şi are, cred, dreptate), găsirea echilibrului între sobrietatea academică şi cordialitate este esenţială. Esenţială, dar foarte dificilă în condiţiile în care orizontul de aşteptare al elevilor este impregnat inevitabil de reflexul comodităţii, al scurtăturii, pe care societatea contemporană tot mai dominată de imperativul eficienţei îl dezvoltă prin alternativele şi oportunităţile ei ademenitoare, eclatante, concepute adesea parcă în pofida şcolii, punându-i în discuţie autoritatea şi relevanţa. În epoca postumanismului şi a postadevărului, paşii trebuie făcuţi de ambele părţi şi probabil că pasul cel mai important este înlăturarea exact a acestei percepţii dihotomice care situează profesorii şi elevii în două ,,tabereˮ, ca şi cum interesele lor ar fi divergente. Umanitarismul educaţiei, efortul de a ne face înţeleşi şi de a convinge că şi calea dreaptă, sănătoasă şi productivă pe termen lung poate fi atractivă dacă avem doar ,,puţintică răbdareˮ cu ea, pot reprezenta şansele unei comunicări fericite între generaţii,
Într-o secvenţă din cel mai cunoscut basm al lui Creangă, calul năzdrăvan îl întreabă pe Harap-Alb cum doreşte să-l poarte în călătoria lor. ,,De mi-i duce ca gândul, tu mi-i prăpădi, iar de mi-i duce ca vântul, tu mi-i folosi, căluţul meu.ˮ, răspunde mezinul. Cum alegem să ne purtăm elevii în frumoasa, dar complexa expediţie a cunoaşterii? Ca gândul ori ca vântul? Calul nu îşi foloseşte toată puterea, pentru că ea n-ar aduce niciun beneficiu eroului, ba chiar i-ar fi fatală. În superbia zborului său ca gândul, calul ar fi fost sublim, dar folosul călătoriei ar fi lipsit cu desăvârşire. Probabil că esenţa pedagogiei aceasta este: să fii util păstrându-te autentic, să împaci canonul ştiinţific, critic, artistic cu cel didactic, să ajustezi fără să deformezi. O misiune aproape imposibilă, însă empatia aduce optimism. Şi ce poate fi mai frumos decât să îţi creezi un stil din această echilibristică lăudabilă, realizată sub auspiciile unei tradiţii umaniste ilustre?
Sursă imagine: Historia