România socialistă încă mai este văzută de mulți români ca un fel de paradis terestru în care erau oferite multe locuri de muncă, apartamente și ordine pe străzi și-n instituții. Liderul de partid și de stat este considerat acum drept un fel de tată ocrotitor în raport cu politicienii corupți și demagogi de astăzi. Masele au fost mereu păcălite de discursul aparatului de propagandă, cele ce știu că oamenii sunt atrași de idei simple. Nu există pic de rațiune la nivel social.
Se amintește cu mare plăcere de plata datoriei externe, o mare reușită a poporului român. Este adevărat că au fost unele lipsuri, dar a fost o mare victorie a conducerii de partid și a locuitorilor din spațiul mioritic. Iluzia de glorie este plăcută mulțimilor.
Realitatea a fost că hotărârea dictatorului a fost ca o condamnare la moarte a oamenilor și una la decădere a fabricilor. S-au făcut economii în toate domeniile destinate civililor și astfel fabricile n-au mai avut acces la tehnologii moderne. Cele importate s-au degradat după un deceniu în care se făceau reparații cu piese locale sau se realizau improvizații chiar periculoase. Agricultura se făcea în mare măsură prin folosirea elevilor și studenților, ceea ce însemna timp pierdut pentru cei care ar fi putut să schimbe societatea cu puterea minții.
Liderul comunist de la București era dominat de idei preluate din lagărul socialist și le punea în practică indiferent de consecințe. Industria trebuia menținută în stare de funcționare cu orice preț și atunci când nu mai realizau produse de valoare pentru piețele externe. Au fost oferite la export la orice sumă în valută 98.220 t de carne și derivate, 10.388 t de conserve, 315 t de salam de Sibiu și 18.705 t de unt. Aceste cantități sunt amintite de istoricul Petre Opriș numai pentru anul 1988 și era normal să fie magazinele alimentare goale.
Cum uzinele mecanice erau supradimensionate pentru realizarea de autoturisme, camioane, tractoare și armament pentru export și bunurile industriale nu se mai căutau sau erau expediate la prețuri sub cheltuielile de producție, era normal că trebuia să se ia de undeva fonduri și mărfuri vandabile. Agricultura era denumită de regim aurul verde și ceea ce era de calitate pleca la export sau se asigura cât de cât aprovizionarea centrelor industriale chiar în dauna țărănimii.
Sursă imagine: Mizeria Istoriei