Adolf Hitler a venit cu ideea că vrea să refacă prestigiul militar al Germaniei și o componentă esențială a fost aviația, dorită și de producătorii de tehnică volantă. Performanțele unor avioane și talentele unor piloți au dus la apariția unor legende ce tind spre mitologie, unele aeronave fiind proiectate cu ajutor din spațiu. Generosul spațiu virtual suportă chiar mai multe idei decât hârtia. Documentarele de televiziune și dezbaterile de pe rețelele sociale cultivă mitul până când orice devine adevăr științific.
Avioanele germane de vânătoare au reușit să mențină cerul deschis pentru bombardiere, dar treptat supremația a fost anulată și apoi escadrilele cu cruci au fost copleșite numeric și tehnic. Proiectanții americani au pus în metal modelul P-47 ce nu era prea estetic prin forma cam de butoi. Piloții germani au crezut că au în față un aparat greoi, lent, ceea ce însemna o pradă sigură. A fost însă un coșmar. Motorul în stea genera o putere deosebită și era greu să se scape din urmărirea unui P-47, cel care intra rapid în picaj. Manevra favorită de scăpare a piloților germani era inutilizabilă. Armamentul de la bord reprezenta cheia concepției victorioase a militarilor americani. A fost aleasă o armă simplă și eficientă, adaptată pentru producția de mare serie au fost puse în aripi opt mitraliere de calibrul 12,7 mm și soluția a fost ideală pentru că aveau o cadență mare și astfel un număr sporit de gloanțe era lansat în timpul scurtelor lupte aeriene. Se putea lua și o cantitate mai mare de muniție ieftină la bord în raport cu proiectilele de tun periculoase prin încărcătura de explozibil. Gloanțele de 12,7 mm erau suficient de puternice pentru a perfora învelișul din aluminiu și un avion atins de o rafală era pur și simplu pulverizat. Avionul cu forme mai robuste putea să încaseze lovituri dure și n-a fost de mirare că a fost trimis și-n misiuni de atac la sol.
P-47 era însă un mare consumator de combustibil și era nevoie de un escortor ușor pentru însoțirea bombardierelor. A fost proiectat modelul P-51 Mustang în jurul unui motor britanic performant. Numărul mitralierelor a fost redus la patru, dar erau suficiente pentru doborârea oricărui avion german.
Inginerii germani au trecut la elaborarea unor avioane complicate și care necesitau fabrici noi și mașini-unelte speciale într-o epocă în care resursele statului erau din ce în ce mai puține și de slabă calitate. Mitraliera de calibrul 12,7 mm a adus supremația aviației americane și a fost folosită de trupele terestre până-n prezent.
Proiectanții din Reich au mai făcut o eroare capitală: au adorat modelul Me-109. Acesta a fost permanent îmbunătățit și au fost asamblate peste 33.000 de exemplare. Avea însă un viciu de la apariție și acesta era catastrofal. Trenul de aterizare era fragil și avea escamotarea spre aripi. Dacă avionul se comporta bine în timpul misiunilor, decolarea și aterizarea erau la noroc. Avariile generau o scădere a forței aeriene disponibile și nici piese de schimb suficiente nu existau pentru reparații rapide. Greșeala n-a fost eliminată pentru că avionul dădea rezultate și creatorul avea bune relații cu partidul unic și cu Adolf Hitler. Prieteniile personale erau mai importante decât logica și interesul zis naționalist și ideologic.
Autoritățile de la Washington au cerut performanță și companiile rivale au venit mereu cu proiecte îmbunătățite.
Sursă imagine: Military History Now