E un lucru previzibil şi firesc pentru o instituţie de învăţământ să îşi aleagă ca patron spiritual o personalitate culturală de prim rang, exemplară prin rezultatele activităţii sale de specialitate la care se adaugă adesea implicarea în viaţa comunităţii sau în modernizarea învăţământului. Mai rar se întâmplă, însă, ca patronul spiritual să ilustreze atât de plenar specificul unei vârste, al unei etape de cunoaştere şi formare, cum a făcut-o Alexandru Odobescu. Din oricare parte a operei sale am porni, punctul în care ajungem este un entuziasm al cunoaşterii dublat de o preocupare ardentă de a lăsa moştenire, afirmată, de altfel, explicit în diverse discursuri precumViitorul artelor în România(,,Avem asupră-ne mai mult decât grija de a ne bucura la paşterea acelor arte: avem a le pune temeliile!ˮ). Recitind proza lui, de la nuvelele istoriceMihnea-Vodă cel RăuşiDoamna Chiajnala basme şi laPseudokynegetikos, am avut sentimentul întâlnirii cu un autor foarte generos, probabil printre cei mai cordiali şi mai empatici scriitori din literatura română. Că rolul instructiv al scrisului era o marcă a epocii, alături de militantismul pentru valorile naţionale, acesta este un fapt ştiut. Autorul se înscrie, desigur, într-o tradiţie, cea paşoptistă, după cum au remarcat criticii (,,Poetul atribuie, ca şi mai înainte Asachi sau Bolliac, un mare rol în propăşirea ţării tineretului intelectual entuziastˮ - observă D. Păcurariu), dar diversitatea preocupărilor sale şi mai ales pasiunea care le animă depăşeşte simplul eclectism înţeles ca o constantă a acelei vremi.
Dincolo de cadrul istoric şi naţional, Odobescu a lăsat moştenire o atitudine, un mod pasionant, dezinvolt şi entuziast de a trăi literatura şi arta în general. Abordarea sa îndrăzneaţă şi captivantă avea să poarte mai târziu numele de impresionism, prin care se desemna, cu o nuanţă adesea peiorativă, o anumită tipologie de discurs critic apropiat de eseu, în care interpretarea urmează criteriul gustului personal şi firul unor conexiuni spontane, subiective, independente în general de o grilă, de un model prestabilit de lectură şi de analiză. S-a repetat până la saţietate formula lui G. Călinescu (adversar, de altfel, redutabil al anatemizării impresionismului în critica literară) devenită o definiţie arhicunoscută a genului, că eseistul Odobescu ,,bate câmpii cu graţieˮ în falsul său tratat cinegetic. Eu aş spune altfel: Odobescu peripatetizează. Ca înlyceum-ul atenian al lui Aristotel, cel care obişnuia, cum bine se ştie, să nu stea locului în timp ce ţinea cursurile.Pseudokynegetikosoferă un spectacol al inteligenţei orchestrat într-un ritm trepidant ce mi-a amintit, schimbând ce e de schimbat, de neobositul Todiriţă N. N. al lui Hasdeu şi pofta sa debordantă de intrigi amoroase dinDuduca Mamuca. Prin eseul său, Odobescu oferă – iarăşi trebuie să o spunem! –mutatis mutandis, ca Alexandru Lăpuşneanul, personajul lui Negruzzi (a cărui nuvelistică Odobescu a recunoscut-o, se ştie, ca model) un ,,leac de fricăˮ, dar unul luminos, jovial şi prietenos ce demontează numeroase mituri intimidante: al neiniţiatului care trebuie să îşi decline competenţa, al unicei specializări ca o condiţie a relevanţei şi pertinenţei, al imposibilităţii de a concentra într-o singură scriere consideraţii filozofice, folclorice, filologice, literare, plastice şi cinegetice fără a compromite cu nimic unitatea şi coerenţa respectivei scrieri.
,,Falsul tratat de vânătoareˮ al lui Alexandru Odobescu oferă de toate tuturor. Este, mai întâi, o scriere ce ilustrează cât de profitabil poate fi azi refugiul în libertatea fanteziei interpretative şi asociative, într-un timp în care studiul literaturii devine tot mai arid în contextul metodelor cantitative (care au, desigur, meritele lor) şi al abordării operei dinspre social. Pe de altă parte,Pseudokynegetikosnu e nici pe departe un manifest al literatului paseist şi reacţionar. Dimpotrivă. Cu Odobescu s-ar putea întâmpla, cred, în anii următori, ceea ce englezii numesc ,,a revivalˮ sau ceea ce Northrop Frye explica recurgând la metafora îngerilor: ,,Ceva dispărut de ani de zile ori de secole poate să reapară instantaneu: convenţii de demult ignorate sau uitate se materializează din nou ca îngerii care în mod obişnuit nu se mişcă în timp şi spaţiu, dar pur şi simplu devin vizibili în altă parte.ˮ (traducerea mea). Redescoperirea lui Odobescu ar putea veni, ca în atâtea alte cazuri, din particularităţile timpului pe care îl traversăm. Contextul resuscitează textul. Fiecare generaţie îşi merită, vorba lui Nicolae Balotă, în felul ei scriitorii. Un exemplu: pentru noi, Bacovia cel eliptic şi fragmentar din ultimele poeme e mai familiar şi mai reprezentativ decât primul Bacovia decadent dinPlumb, aşezat cuminte în registrul modernismului înalt (criticul Paul Cernat a făcut într-un recent studiu,Bacovia şi Noul Regim al literaturii, o demonstraţie fascinantă a modului în care evoluţia liricii bacoviene şi a receptării ei redă ,,în micˮ o schimbare de regim a literaturii române şi mondiale). Tot astfel, cititorii contemporani (şi cititorii de mâine) vor sesiza, probabil, actualitatea structurii de palimpsest a ,,falsului tratatˮ odobescian, sincretismul neaşteptat de modern text-imagine şi deschiderea analizei literare a unei teme (vânătoarea) spre domenii conexe, complementare (sculptura, artele plastice, arheologia) ce construiesc o abordare ekphrasticăavant la lettre, pe care un alt prozator-eseist cu vocaţie didactică, Radu Petrescu, avea să o continue aproape un secol mai târziu înMeteorologia lecturii.
Eliberării de sub presiunea conceptelor şi a criticii de sistem pe care o aduce eseul i se adaugă dimensiunea transdisciplinară ilustrată de scrisul şi activitatea lui Odobescu. O dimensiune de interes într-o vreme în care hegemonia vizualului devine tot mai clară şi în care se discută din ce în ce mai mult de concepte integratoare precum studiile culturale, sub umbrela cărora literele, artele şi ştiinţele să se aşeze şi să comunice. Într-o prefaţă laPseudokynegetikos, Zoe Dumitrescu-Buşulenga propunea o comparaţie interesantă a eseului odobescian cu unul din tablourile lui Pieter Brueghel (pictor care l-a interesat în mod deosebit şi pe Radu Petrescu, şi el un spirit livresc şi estet, pe care îl aminteam mai sus) ,,fără centru aparent, cu viaţa difuză pretutindeniˮ. Apropierea sugerată reafirmă calitatea operei lui Odobescu de a reda, surprinzător de (post)modern logica fragmentarului, a dispersiei, a pulverizării întregului (într-o construcţie ,,rizomaticăˮ, ar fi spus Gilles Deleuze şi Felix Guattari...) şi a înlocuirii cronologiei în studiile literare cu o abordare acronică, simultaneistă, în care epocile comunică într-un mod cu totul imprevizibil, dar profitabil pentru literatură.
Marele merit al erudiţiei lui Odobescu este acela că nu intimidează. Romantismul său se manifestă în ilustrarea culorii locale şi prin promovarea valorilor autohtone. Nimic din superbia neguroasă a geniului etalată de congenerul B. P. Hasdeu. Fire solară, mai apropiat, inclusiv prin admiraţia faţă de cultura latină, de olimpianismul lui Alecsandri decât de titanismul hasdeian, Alexandru Odobescu rămâne, peste timp, un excelent ambasador al culturii în sens larg, umanist, care coboară arta de pe soclul elitismelor accesibilizând-o şi promovând-o competent, fără compromisuri calitative, într-o formă plăcută, anecdotică, instructivă. Când afirmam la începutul acestui text că greu s-ar putea închipui un patron spiritual care să ilustreze mai plenar esenţa intelectuală şi sensibilitatea specifică experienţei de cunoaştere pe care o oferă anii de liceu mă refeream exact la această dezinvoltură atrăgătoare şi stimulativă pe care ,,dicţiunea ideilorˮ odobesciene, ca să preiau titlul unui volum al lui Mircea Martin, o etalează neobosit, cu generozitatea-i caracteristică. Specializarea tinerilor vine firesc, cu vârsta, cu studiile universitare şi cu o viaţă întreagă de acumulări. Dar prospeţimea şi dinamismul gândirii din liceu este greu de regăsit vreodată, întocmai cum adeseori cel mai încântător şi mai entuziast fotbal îl joacă echipele de tineret. Am toată încrederea că unii din viitorii cititori care îl vor redescoperi pe autorulDoamnei Chiajnase află printre elevii Colegiului ,,Alexandru Odobescuˮ din Piteşti. Şi ce poate fi mai frumos decât o perioadă lungă şi senină în care liceul şi patronul său spiritual să crească laolaltă, unul în ierarhia judeţeană şi naţională a instituţiilor de învăţământ (cum deja se întâmplă, şi încă foarte spectaculos!), iar celălalt la ,,bursaˮ valorilor literar-culturale?
Sursă imagine:Historia