Scrutând istoricul instituției noastre de învățământ (fondată în 1919, când Școala Normală de băieți începea pregătirea a 134 de viitori învățători), merită să ne oprim atenția asupra lunii februarie a anului 1920. Atunci, Consiliul profesoral al școlii amintite decidea, în virtutea admirației pentru personalitatea scriitorului Alexandru Odobescu, să solicite forurilor superioare ca instituția să poarte acest nume. Iar aprobarea avea să vină la 6 octombrie 1920, când regele Ferdinand I semna Înaltul Decret prin care instituția primea oficial denumirea Alexandru Odobescu.
Într-un februarie contemporan, încercăm să surprindem, într-un conținut restrâns, covârșitoarea personalitate a acestui om de cultură, patron al colegiului nostru de peste un secol.
Cu o descendență aleasă, chiar privilegiată am spune (al doilea fiu al colonelului- moșier Ioan Odobescu și nepot al doctorului în medicină Constantin Caracaș), Odobescu se ivea în lumină la 23 iunie 1834, la București, în casele părintești de la Curtea Veche. Spirit rafinat, cu o educație aparte, formată la București și Paris, a fost istoric, arheolog, om politic, publicist și scriitor de reală finețe intelectuală.
La Colegiul Sf. Sava, unde va fi acceptat în urma unui examen dat cu Petrache Poenaru (discipol al celebrului Gheorghe Lazăr), va avea colegi celebri – pe Theodor Aman, viitorul mare pictor, și pe Alexandru Sihleanu, poetul „liră de argint”, așa cum l-a caracterizat Eminescu în Epigonii. De atunci datează și primele inițieri în tainele literaturii, interesante incursiuni personale ale unui discipol talentat, compoziții din care amintim O dimineață în stepele Valahiei și O vânătoare de cerbi.
Studiile pariziene debutează în 1850, la celebrul College de France. Împreună cu alți tineri români din capitala Franței, va fonda la 14 februarie 1851 Junimea Românească, societate politică și culturală a studenților români de aici.
Ca om politic, Odobescu avea să dețină mai multe portofolii ministeriale (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, ad-interim la Ministerul Treburilor Străine), remarcându-se prin viziunea liberală, la granița dintre criticismul temperat și patruzecioptismul pur. 1
La 25 noiembrie 1864, prin decretul nr. 1649 semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, Odobescu a fost numit, alături de V. A. Urechia, Laurian și Mavros, membru al Comitetului Arheologic din România.
Nuvelele lui istorice, Mihnea cel Rău (publicată în 1857 în revista Românul) şi Doamna Chiajna (apărută în 1860 în Revista Carpaților 1860), precum și controversatul Fals tratat de vânătoare – Pseudokinegetikos (1874), reflectă copleșitoarea lui erudiţie, în evocarea unică a trecutului și a peisajului românesc de o încântătoare originalitate.
El însuși mărturisea în prefața nuvelei Doamna Chiajna:
„Faptele istorice ale unei țări sau ale unei epoci au totdeauna un interes mai viu când traiul și ideile, obiceiul și graiul de acolo sau de atunci nu sunt cunoscute. Scopul romanțelor istorice este, în parte, d-a ni le arăta; ăsta este și folosul lor instructiv.”2
În proza istorică, scriitorul apelează nu o dată la vechile cronici (Letopisețul cantacuzinesc, Cronica anonimă a Bălenilor), precum și la Descriptio Moldaviae, preluând de la Cantemir descrierea obiceiurilor specifice încoronării lui Mihnea Vodă.
Alexandru Odobescu organizează în 1867 pavilionul românesc din cadrul Expoziției universale de la Paris, la care a fost expus și Tezaurul de la Pietroasa.
Eugen Simion, autorul unei cercetări atipice dar extrem de interesante a personalității scriitorului, observa:
„Odobescu este, alături de Hașdeu – concurentul său în epocă în sfera științelor istorice – un veritabil prozator științific, mai important, poate, decât cel din scenele istorice.” 3
La 10 septembrie 1870 este ales membru al Societății Academice Române (vechea denumire a Academiei Române), la propunerea lui Al. Papiu Ilarian. Ține la Ateneul Român conferința Artele din România în periodul preistoric (1872).
La 10 noiembrie 1895, după îndelungate suferințe fizice și angoase repetate, Odobescu întrerupea, cu o tragică și regretabilă brutalitate, firul propriei existențe:
„Cultura și reveriile clasicizante n-au mai putut stăpâni angoasele, disperările din ce în ce mai mari ale romanticului anxios. El și-a anunțat sinuciderea, a încercat o dată și a doua oară a reușit. A lăsat trei scrisori (una către incomparabila Sașa, către fiica Ioana și ginerele Damian, a doua către ministrul Poni și a treia – cea mai lămuritoare – către amicul Anghel Demetriescu, prin care își justifica tragicul gest). [...] Alexandru Odobescu, umanistul erudit și cordial care, iată, în 1895, la 61 de ani – decide să-și curme viața, justificând, cu o luciditate rece, stoică, decizia tragică….”4
Cu certitudine incursiunea în istoria națională nu a fost pentru Odobescu doar o modă literară preluată de la confrații săi, ci un imperativ demers de a lăsa posterității secvențe remarcabile pe care astăzi le valorizăm ca parte a patrimoniului național. În acest sens trebuie înțelese și cuvintele lui Eugen Simion:
„Pe Alexandru Odobescu este bine să-l reciteşti după ce ai citit mai toată proza şi publicistica românească dintre 1850 şi 1895, pentru că numai aşa îţi poţi da seama de singularitatea acestui scriitor care nu-şi găseşte locul în niciun gen literar consacrat.”5
Referințe
1 Garabet Ibrăileanu, Spiritul critic în Muntenia – sinteză de criticism și patruzecioptism: A. Odobescu, în Studii literare I, Editura Minerva, București, 1979, p.154.
2 A. Odobescu, Scene istorice, Editura Militară, București, 1984.
3 Eugen Simion, Alexandru Odobescu. Un romantic erudit și anxios, iubitor de reverii clasicizante, Editura Muzeul Literaturii Române, București.
4 Eugen Simion, op.cit.
5 Eugen Simion, op.cit.
Sursă imagine: Colegiul Național "Alexandru Odobescu", Pitești