Al Doilea Război Mondial a evoluat până când ciocnirea dintre cele două totalitarisme de extrema stânga au dus la Frontul de Est și la 22 iunie 1941 au început acțiunile ofensive germane. Operațiunea Barbarossa a fost descrisă pe larg în tomuri științifice. Nu lipsesc munți de opere de popularizare și spațiul virtual s-a umplut de documentare, articole și discuții pe forumuri. O temă favorită pentru discuții aprinse este de ce Armata Roșie a fost luată prin surprindere de diviziile Wehrmachtului și s-a ajuns la concluzia că Stalin avea încredere în cuvântul lui Hitler și n-a crezut în informațiile culese de spionii sovietici și nici în documentele trimise de Londra și Washington. Nu gândea rațional și trăia în propria fantezie de geniu militar. A fost normal să rezulte un dezastru legendar.
Interpretările istoricilor și ale specialiștilor militari au fost și sunt superficiale. Stalin avea mulți consilieri verificați prin epurare și calitatea interpretărilor era una deosebită. Au fost cunoscute experiențele cu poliția politică și nu era loc de erori. Cum se explică această atitudine eronată de la începutul verii anului 1941? Chiar era Stalin complet paranoic și nepriceput?
Adevărul este că liderul de la Kremlin avea date pe care partea nazistă nu le deținea. Tancul, mașină ofensivă, era principalul mijloc pentru realizarea de manevre în adâncimea teritoriului inamic și Moscova urmărea cu atenție ceea ce intra dotarea Wehrmachtului. Berlinul nu cunoștea care au fost ultimele evoluții în industria specială sovietică și nu se știa ce sunt și ce pot T-34 și KV-1. Istoricii au ajuns la un total de 3.398 de tancuri in cadrul diviziilor concentrate la granița estică a Reichului și acestea erau renumite pentru manevrabilitate, putere de foc și blindaj.
Realitatea era că marile unități germane de tancuri aveau o dotare care lăsa de dorit. Divizia 1 Panzer ar fi trebuit să fie cea mai experimentată și dotată, dar avea la momentul atacului numai 145 de exemplare. Avea 43 de Panzer II, mașină ce dispunea de un tun de calibrul 20 mm bun de vânat păsări. Se adăugau 11 vehicule de comandament. Numai 91 de blindate erau cât de cât de calitate și cele perimate sau fără rol combativ reprezentau 37%. Era o dotare uimitoare pentru o divizie a unei mari puteri. Divizia 3 Panzer avea 196 de mașini principale de luptă, dar 48% reprezenta cota utilă doar pentru un muzeu al tehnicii militare.
O situație și mai interesantă era la Divizia 20 Panzer. Militarii au primit 229 de blindate ai astfel pare un mecanism perfect de străpungere și manevrare. Problema era că numai 31 puteau fi considerate model modern Panzer IV, 13,5%. Acestea nu erau însă considerate potrivite pentru lupta antitanc din cauza tunului de calibrul 75 mm cu țeava scurtă și Stalin a făcut eforturi să cumpere un Panzer III ce avea rol de vânător de care blindate. Tancurile de origine cehoslovacă aveau un blindaj antiglonț și oțelul era fragil și fixat pe structura de rezistență cu nituri, micile bucăți metalice putând să sară precum gloanțele și să provoace răni grave în cazul unor lovituri directe.
Conducerea de la Kremlin poate nu cunoștea exact ce exista în fiecare divizie, dar nici nu avea nevoie. Erau cunoscute toate modelele de Panzer și nu se putea înțelege cu ce urma Hitler să inițieze un atac de amploare. Era greu de conceput să fie puși oameni în Panzer I, un blindat proiectat în vederea efectuării antrenamentelor și care avea o cuirasă simbolică. Dotarea cu armament era redusă la numai două mitraliere ușoare.
Armata germană nu se putea compara cu Armata Roșie în ceea ce privește efectivele de tancuri și modelele vechi nu se mai fabricau. Stalin aprobase trecerea la un nou nivel de evoluție a mașinilor pe șenile după experimentările din Finlanda. T-34 și KV-1 se realizau în mare serie și nu aveau termen de comparație în raport cu ceea ce era în Wehrmacht.
Sursă imagine: Wikimedia Commons