Al Doilea Război Mondial a fost un conflict în care au contat foarte forțele motorizate astfel încât să fie realizate operațiuni militare în adâncimea teritoriului inamic. Tancurile erau mijloacele mecanice capabile să înfrunte ploaia de gloanțe și proiectile, trenul de rulare cu șenile permițând înfruntarea obstacolelor ridicate de militari sau străbaterea terenurilor grele. Mobilitatea ridicată permitea concentrarea puterii de foc spre obiectivele dorite de comandamentul armatelor și diviziile clasice de infanterie erau vulnerabile dacă blindatele ajungeau în spatele frontului și afectau comunicațiile și artileria. Germania a pornit la asalt cu multe divizii de tancuri și industria trebuia să asigure dotarea marilor unități cu cuirasate terestre, înlocuirea celor distruse și repararea celor defecte sau avariate în lupte.
Tancul pare o mașină rezistentă și așa este concepută pe hârtie, dar manevrele în viteză uzează toate mecanismele și atelierele de reparații erau indispensabile și lungeau coloanele ce urmau diviziile cuirasate și erau vulnerabile la atacurile aeriene. Erau sporite efectivele necombatante și piesele de schimb puneau presiune pe industria constructoare de mașini. Blindatele grav avariate erau trimise la atelierele din țară și erau analizate în vederea refacerii sau pentru modificarea în tunuri de asalt sau în sistem antiaerian. Industria Reichului părea capabilă de orice minune tehnică, dar munca în domeniul tancurilor a contribuit la epuizarea potențialului fabricilor și la reducerea în alte domenii.
Conducerea de la București a cerut renumitele Panzere, dar Berlinul n-a trimis până-n 1942, ceea ce a provocat nemulțumirea generalului Antonescu. Nici istoricii români contemporani n-au putut să ierte acest calcul strategic al generalilor din Wehrmacht și au scris că au făcut totul pentru a menține un echilibru de forțe cu Ungaria și erau interesați să doteze propriile trupe cu tehnică blindată. Ar fi fost o adevărată crimă să nu se folosească armamentul în mâinile militarilor germani.
Campania din Polonia a fost scurtă, un război-fulger adevărat, dar diviziile de tancuri au suferit pierderi semnificative în modelele produse în Germania. Au fost distruse complet 217 de exemplare, ceea ce însemna mai mult de o divizie întreagă. Nu era mult în raport cu producția fabricilor, dar umplutura era asigurată prin aducerea de mașini Panzer I și Panzer II, cele fuseseră concepute pentru antrenament. Mai erau adunate și blindate de captură astfel încât să dea impresia de forță. Campania din Franța anului 1940 a durat ceva mai mult și a adus din nou gloria termenului de Panzer, dar rândurile au fost rărite în mod îngrijorător în urma intrării în acțiune a tunurilor anticar mai puternice. Modelul Panzer III era conceput ca vânător de care și au fost scoase definitiv din luptă 135 de exemplare în mai puțin de două luni. Au fost transformate în fier vechi și 97 de Panzer IV, concepute inițial pentru sprijinirea infanteriei.
Aceste pierderi au avut un impact deosebit asupra marilor unități de tancuri pregătite pentru invadarea Uniunii Sovietice și dotarea acestora era mai mult decât precară. Erau 17 de divizii, dar industria nu producea suficient pentru frontul lung de la Marea Baltică la Marea Neagră. Divizia 9 de tancuri avea numai 143 de mașini blindate, ceea ce era extrem de puțin în raport cu dimensiunile frontului estic. În plus, 40 de exemplare erau Panzer I și Panzer II. Divizia 7 de tancuri avea 265 de blindate și era cea mai dotată din punct de vedere numeric. Problema era că 53 erau Panzer II și 167 erau Panzer 38 (t), ușoare și vulnerabile. Aceste acumulări de mașini speciale demonstrează că Reichul nu s-a pregătit serios de un conflict de amploare și conducerea nazistă nici n-a visat la un război mondial.
Colaborarea cu România a fost impusă de evoluția ostilităților și ambele părți au fost obligate să treacă peste unele uri istorice și să caute soluții pentru întărirea aliatului de pe flancul sudic. S-a scris că n-au fost trimise tancuri, dar Berlinul avea prea puține. Nici nu putea să ofere ceva de tip Panzer II sau Panzer I. Formarea unei divizii complete ar fi durat și ar fi fost necesare multe mașini auxiliare pentru aprovizionare și întreținere tot din import. Personalul avea nevoie de timp pentru acomodare și acționare ca o echipă. S-a ales soluția ca să se păstreze nucleul dur german și oștirii române i-au fost oferite 1.300 de tunuri, stăpânele câmpului de luptă, din care 669 erau piese antitanc de calibrul 37 mm. Era prea greu pentru Germania să elimine sechelele deciziilor politice din perioada interbelică. Lipsa de interes pentru o industrie constructoare de mașini grele a dus la imposibilitatea de completare a unor forțe de izbire. Conducătorii de la București nu aveau planuri de expansiune și n-au fost concepute arme de supremație și cucerire, lupta dură fiind dusă în jurul comisioanelor.
Diviziile de Panzere nu aveau forță de izbire și datele acumulate de spionii sovietici au avut un efect interesant asupra lui Stalin. Acesta era convins că superioritatea Armatei Roșii este zdrobitoare și mai avea timp să aducă noi efective spre frontiera vestică. Surprinderea de care tot amintesc istoricii sovietici a existat doar în sensul că nu se pleacă la luptă cu blindate puține și absolut depășite împotriva unui colos întins pe două continente și care trecuse deja la producția de serie mare a renumitului T-34.
Sursă imagine: Wikimedia Commons