Introducere
SUA a cunoscut în secolul al XIX-lea o dezvoltare economică deosebită prin extinderea capacității industriale din domeniul metalurgiei și apoi din cel al industriei constructoare de mașini. Apariția unor centre de putere economică a dus și la creșterea potențialului militar dincolo de necesarul apărării teritoriului propriu. A fost sporită flota militară prin construirea de nave capabile să proiecteze forță la distanță, politică denumită perfect “big stick”. US Navy a devenit un instrument perfect pentru expansiune teritorială și pentru promovarea SUA în cercul marilor puteri. Prima manifestare a puterii tunurilor grele a fost în anul 1898, atunci când flota spaniolă a fost spulberată rapid și cu pierderi minime. Primul Război Mondial a dus la extinderea puterii navale fără a fi înregistrate pierderi semnificative. Perioada interbelică a stat sub semnul dezarmării în conformitate cu Tratatul de la Washington din 1922, dar liderii militari nu au fost mulțumți de aceasta limitare pacifistă. Au fost făcute cercetări pentru sporirea puterii explozibililor chimici. Aviația a început să fie un alt mare consumator de substanțe capabile să sfâșie pereții metalici prin sporirea volumului de gaz. S-a ajuns la bombe obișnuite cu o masă de 454 kg, dar capacitatea de distrugere nu era suficientă împotriva fortificațiilor din beton armat. S-a acționat în sensul inventării de bombe cu o masă de peste 10 tone, dar apăreau probleme logistice deosebite pentru transportarea spre țintele strategice, centrele industriale funcționând și după atacuri aeriene repetate cu valuri de bombardiere grele.
În jurul anului 1900 se manifesta un interes deosebit pentru structura atomului și studiile de fizica nucleară au dus la concluzia că uraniul are un potențial energetic deosebit. Explozibilul fizic promitea mai mult decât cel clasic prin faptul că acționa prin unde de soc, căldură și radiații permanente. Marile puteri finanțau cercetări de fizica nucleară, dar noile tehnologii implicau costuri greu de suportat de un buget din timp de pace. În plus, armele clasice erau fabricate în serie mare. Declanșarea celui de-Al Doilea Război Mondial a declanșat și cursa pentru arma nucleară, planificatorii militari fiind îngrijorați de existenta posibilității apariției bombei pe baza fisiunii nucleare în Germania și Japonia.
În anul 1903 frații Wright au reușit să ridice de la sol primul aparat de zbor mai greu decât aerul cu ajutorul motorului de la bord. Era o performanță modestă și construcțiile din lemn și pânză erau considerate de generali drept bune pentru distrarea populației la marile petreceri populare. Primul Război Mondial (1914 – 1918) a accelerat cercetarea și producția în domeniul aeronautic, avioanele începând să fie construite în funcție de scopul misiunilor. Cea mai mare fascinație asupra militarilor era produsă de bombardierele ce puteau lansa încărcături explozive din ce în ce mai mari și în adîncimea frontului inamic. Războiul industrial a demonstrat că nu mai contează vitejia luptătorilor în raport cu potențialul fabricilor și cu viteza de aducere a rezervelor spre regiunile amenințate de adversar. A încolțit ideea realizării de bombardiere strategice pentru lovirea capacităților de producție și nici moralul adversarului nu era uitat. Germania a fost primul stat care a atacat ținte strategice cu ajutorul dirijabilelor, dar avioanele au arătat un potențial superior prin viteză, manevrabilitate și rezistență structurală. Lecția germană a fost repede învățată și fiecare mare putere a lansat programe de dezvoltare a aviației strategice. Gânditorul Italian Giulio Dohuet a publicat mai multe studii în care a prezentat teoretic puterea noii arme, avionul nefiind limitat de relief. Bombardierul putea să treacă întotdeauna de apărarea antiaeriană și de aparatele de vânătoare pentru îndeplinirea misiunilor, inclusiv a celor privind distrugerea moralului populației civile. Generalul american Billy Mitchel a fost un adept hotărât al dezvoltării aviației în cadrul forțelor armate ale SUA, ceea ce i-a adus neplăceri din partea superiorilor mai conservatori.
Dezvoltarea aviației strategice
Progesele realizate în producția de motoare a permis construirea de avioane cu o masă sporită, lemnul și pânza fiind înlocuite masiv de aluminiu. Metalele cu o rezistență superioară au asigurat o creștere a dimensiunii bombardierelor și au permis mărirea razei de acțiune. Deja în anul 1938 puteau să fie atinse obiective aflate la 800 km de bazele proprii. Conducerea de la Washington și producătorii din industria aeronautică au observat fenomenul și s-a trecut la comandarea, proiectarea și asamblarea de bombardiere cu patru motoare. Primul model de succes a fost Boeing B-17, care putea să zboare la peste 900 km și era protejat de focul mitralierelor grele de la bord. Corpul aerodinamic limita performanțele militare și a fost introdus în producția de serie Consolidated B-24 Liberator. A fost preferat de generali pentru că avea o rază de acțiune superioară datorată combustibilului din rezervoarele generoase și a fost ales pentru atacarea rafinăriilor de la Ploiești la 1 august 1943, armata aeriană pornind tocmai de la Benghazi din Libia. Apărarea antiaeriană germană și avioanele de vânătoare au indicat o vulnerabilitate din cauza proiectării instalației de combustibil, dar cele peste 18.000 de exemplare au copleșit resursele adversarului European în timpul raidurilor de teroare pe timp de zi. Planificatorii de la Washington nu erau însă mulțumiți cu performanțele modelelor B-17 și B-24, distanțele din Oceanul Pacific reducând drastic încărcătura de bombe. Se simțea nevoia de ceva mai puternic.
Focarul european de război provocase îngrijorare în SUA și se ceruse proiectarea unui avion capabil să acționeze chiar peste Oceanul Atlantic. Era o misiune deosebită pentru ingineri, construcțiile aeronautice gigantice implicând probleme tehnice greu de depășit. Creșterea masei implica instalarea unor motoare puternice, acestea consumau prea mult combustibil și era afectat în mod deosebit trenul de aterizare. Omului i-au plăcut întotdeauna provocările, mai ales atunci când se apropie o mare comandă de armament. Au început studiile în anul 1939 și în 1942 a ieșit pe pista de decolare primul B-29 Superfortress. Era un salt imens în aviație prin dimensiuni și prin încărcătura ofensivă. Putea să ducă pe distanțe scurte chiar două bombe Grand Slam de 10 tone fiecare, dar încărcătura obișnuită era de 5,4 tone la peste 2.600 km de bază. Motoarele performante permiteau obținerea unei viteze maxime de 575 km la oră și colosul de 33 tone era ridicat peste bătaia tunurilor antiaeriene. Nici avioanele de vânătoare japoneze nu reușeau să afecteze avioanele ce erau protejate de focul a 10 sau 12 mitraliere grele de calibrul 12,7 mm. Concurența s-a făcut simțită și în domeniul bombardierelor strategice și firma Consolidated din San Diego a venit cu modelul B-32, dar n-au fost obținute performanțe superioare și era prea complicat pentru a fi util în condiții de război și de producție rapidă de serie.
Lupta pentru arma supremă a hegemoniei mondiale
Industria a oferit armatelor tehnică performantă care împingea războiul spre noi cote ale distrugerii. Fiecare mare putere dorea să dețină în rezervă echipament care să asigure superioritatea împotriva unui inamic și savanții pasionați au descoperit soluții cu mult peste așteptările militarilor. Arma chimică și-a demonstrat potențialul în anii primei conflagrații mondiale și s-a trecut de la clor la iperită. Metodele de lansare din cilindrii de oțel au fost înlocuite rapid cu proiectilele de artilerie, dar și tunurile au avut o bătaie limitată în concepția strategilor. Avionul putea să ducă la mare distanță și cu precizie încărcătura de substanță toxică de luptă. Aparatele de zbor și gazele toxice erau definite drept cele capabile să producă distrugeri cât mai superioare celor existente în prezent1.
Arma chimică era deosebit de interesantă, dar avea un mare inconvenient: orice fabrică de profil putea să fie transformată în arsenal și s-ar fi realizat o concentrare prea mare de otravă pe front și-n spatele liniilor defensive. Savanții constataseră că bacteriile au un potențial infecțios deosebit și bombele încărcate cu agenți patogeni ar fi fost interesante pentru declanșarea unor epidemii în rândurile oamenilor, animalelor sau plantelor. Cercetări intense au avut loc în perioada interbelică și chiar un agent al cancerului a fost căutat pentru umplerea bombelor, dar, din fericire, nu s-a putut afla soluția pentru păstrarea germenilor pe timp îndelungat. Explozibilul clasic tindea spre ideal prin puterea de distrugere, mai ales că bombele de aviație aveau pereți metalici subțiri și puteau fi umplute cu o mare cantitate. Forța de nimicire era amplificată prin folosirea unor încărcături incendiare pe bază de petrol și de fosfor, ultima substanță provocând răni cumplite, greu de tratat și de vindecat. Totuși, trupele de geniu au început să realizeze fortificații din beton armat capabile să reziste la lovituri directe cu bombe de cel mai mare calibru și uși speciale nu permiteau focului să afecteze garnizoanele. S-a trecut la îngroparea în adâncuri a unor întregi fabrici de armament și bombardierele strategice au lovit masiv fără să poată neutraliza producția germană de tehnică militară. Era nevoie de un exploziv care să genereze distrugeri masive, să spulbere orașe întregi cu întreaga infrastructură feroviară și electrică. Savanții au venit cu soluția: energia nuclear.Era un domeniu puțin cunoscut și puțini erau cei ce înțelegeau mecanismele din interiorul atomilor, dar în anii 1938 – 1939 a fost realizată de către Otto Hahn fisiunea nucleară ce permitea reacția în lanț2, adică un atom de uraniu lovit de un neutron era rupt și degaja noi neutroni capabili să rupă alți doi atomi și să rezulte rapid patru particule. Explozibilul fizic a atras atenția conducerii de la Washington, mai ales că o scrisoare a lui Albert Einstein avertiza despre potențialul militar al viitoarelor bombe. Existența unor cercetări în Germania și Japonia a dus la decizia unor investiții masive pentru a obține arma supremă înaintea concurenței.
Aministrația democratică a fost mai eficientă decât cele totalitare și Proiectul Manhattan a dat rezultate vizibile până în iulie 1945, aproape 150.000 de persoane fiind implicate în cercetare și producție3. Supremația maritimă a permis aducerea a peste 1.100 t de uraniu din Congo, dar metalul greu nu are valoare militară dacă nu se obține izotopul U 235 sau nu se prelucrează până la nivel de plutoniu, element radioactiv care are timpul de înjumătățire de peste 20.000 de ani. Bomba ”A” avea nevoie de o masă critică de 64 kg de uraniu și cea pe plutoniu de circa 7 kg de material fisionabil.
Experimentele nucleare
SUA dispunea în vara anului 1945 de binomul bombardier strategic - armă nucleară și era singura mare putere care avea resursele necesare dezvoltării proiectului dincolo de stadiul experimental. Bomba supremă se baza pe principii fizice relative simple în teorie, dar masa totală a dispozitivului ajungea la 4,5 t, ceea ce implica folosirea unui avion de mari dimensiuni, peste dimensiunile aparatelor britanice de tip Halifax, Stirling sau Lancaster. Un echipament militar nu are valoare dacă nu este testat și a fost ales pentru sacrificare un deșert ce nu avea valoare economică și era izolat în raport cu orașe importante. Testul a avut loc în data de 16 iulie 1945 și a depășit așteptările savanților de sub conducerea lui Robert Oppenheimer. Exercițiile sunt utile, dar o bombă trebuie testată pe oameni și Japonia oferea prilejul perfect pentru un astfel de atac. Fanatismul cu care luptau soldații niponi ducea la pierderi grele în rândurile americanilor și se impunea efectuarea unui bombardament care să impresioneze conducerea de la Tokyo. Au fost alese patru orașe industriale care au fost ferite de raidurile aeriene clasice. Hiroshima a fost prima țintă și avionul Enola Gay a transportat în magazie încărcătura atomică în data de 6 august 1945. fost o reușită perfectă, localitatea fiind nimicită și au fost calculate 17.000 de victime pe fiecare kilometru pătrat, mult peste acțiunile cu bombe clasice sau incendiare4. Acțiunea executată de echipajul de sub comanda colonelului Paul Tibbets a fost un adevărat test nuclear pe viu, bomba pe bază de uraniu fiind dezvoltată numai teoretic. Bomba pe bază de plutoniu, cunoscută în documente timpului drept Fat Man, a funcționat normal și a pulverizat infrastructura orașului Nagasaki la 9 august 1945, localitatea Kokura, prima țintă aleasă de planificatori, fiind salvată de norii groși și de fumul de la capacitățile industriale. Cum nu erau gata decât două bombe nucleare, s-a dat ordin să se efectueze lansarea numai la identificarea clară a obiectivelor. Dispariția aproape completă a unui alt oraș a dus în seara de 9 august la desfășurarea unei Conferințe imperiale în timpul căreia monarhul Hirohito a impus acceptarea condițiilor aliaților5. Semnificația acțiunilor atomice din iulie – august 1945 a depășit toate așteptările strategilor de la Washington. Japonia a capitulat, dar nu mai conta acest gest la scara istoriei. Imperiul asiatic nu mai era important de multă vreme în lupta pentru supremație mondială. SUA demonstra că era capabilă să producă armament în orice cantitate și Marea Britanie cedase puterea mondială fără să mai comenteze. Puterea Londrei era o simplă amintire în 1945. Aviația era încă impresionantă prin bombardierele cvadrimotoare, dar acestea erau depășite complet în raport cu modelele B-29 și B-32. Mult mai important era însă semnalul adresat Moscovei. Iosif Vissarionovici Stalin avea un singur obiectiv și făcea totul pentru îndeplinirea acestuia. Revoluția mondială era ca un tăvălug ce nu se putea opri decât după cucerirea ultimului teritoriu locuit. Cum conducerea de la Washington nu era dornică să mai desfășoare ostilități militare în stilul celor ce fuseseră pe Frontul de Est, cu sacrificarea unor mase de oameni și cu distrugerea unor armate întregi de tancuri și avioane, un avertisment cu folosirea armei supreme era mult mai util. Chiar dacă Stalin nu s-a cumințit, teama de fulgerul nuclear l-a făcut mai prudent.
Binomul bombardier – bomba nucleară și Războiul rece
Al Doilea Război Mondial a luat sfârșit prin semnarea capitulării Japoniei la 2 septembrie 1945 la bordul cuirasatului Missouri, dar situația la nivel planetar nu s-a detensionat. Iosif Stalin nu putea să conceapă eșuarea proiectului comunist de revoluție mondială și a dat ordin conducătorului poliției politice, temutul Lavrenti Beria, să obțină documentația privind producerea și asamblarea armei nucleare prin fisiune. Agenții au reușit să fure secretele statului imperialist și întreaga populație a lagărului socialist a fost pusă să muncească până la epuizare pentru a face rost de resursele necesare susținerii noii curse a înarmărilor. Tot poliția politică a primit ordin să supravegheze și să impulsioneze munca de construire a bombardierelor strategice după cele care aterizaseră după raidurile efectuate împotriva arhipelagului nipon. Munca forțată a dat roade și în anul 1949 a fost testat primul dispozitiv nuclear sovietic.
A fost o mare bucurie pentru Iosif Stalin și a început să se gândească la îndeplinirea visului conceput de Marx, Engels și Lenin. Uzura biologică îl îndemna să se grăbească și în iunie 1950 a început Războiul din Coreea6, un test pentru a verifica dorința de rezistență a lumii capitaliste. A fost un adevărat conflict mondial prin faptul că au fost implicate forțele militare ale SUA, Uniunii Sovietice și ale Chinei, adică trei coloși își încordau mușchii într-o demonstrație privind potențialul clasic. Totuși, Kremlinul a avut o participare limitată în raport cu necesitățile pentru a evita o ciocnire totală cu adversarul capitalist. Stalin nu era un laș, așa cum s-a spus că s-a comportat înainte de 22 iunie 1941, dar avea mai multe motive pentru a manifesta prudență. Avioanele B-29 copiate sub numele de Tu-4 nu se ridicau la nivelul originalului și se impunea cel puțin modernizarea acestora. În plus, asamblarea bombelor nucleare nu era o muncă ușoară și Uniunea Sovietică nu avea suficiente dispositive pentru atacarea obiectivelor NATO din Europa. Marea problemă era că bombardierele sovietice nu puteau să ajungă să lovească în inima industrială a SUA. Stalin se simțea dezarmat în fața inamicului ideologic.
Președintele Harry Truman lansase o doctrină ce-i poartă numele privind limitarea răspândirii comunismului la nivel mondial prin înfrângerea acțiunilor subversive lansate în Grecia și Turcia. Banii, tehnica de luptă și chiar ajutorul militar direct au dus la eșuarea proiectelor staliniste. Altceva îl impresiona pe Iosif Stalin: avionul Convair B-36 Peacemaker. Noul bombardier strategic putea să lovească obiective de pe teritoriul URSS pornind de la baze nord-americane. Era un gigant pe lângă care B-29 părea o jucărie. Intrat în dotarea forțelor aeriene în anul 1948, avionul putea să ridice de la sol o încărcătură ofensivă de până la 39,6 t și era introdus în producție de serie, 384 de exemplare fiind asamblate până la terminarea programului în 1954. Testul Ivy King a demonstrat forța militară americană în domeniul armamentului strategic. Un bombardier B-36 a lansat la 16 noiembrie 1952 o bombă nucleară bazată tot pe fisiune cu o putere de 540 kilotone TNT7, bomba de la Hiroshima fiind de doar 12 kilotone TNT. A fost cea mai puternică bombă bazată pe fisiune, dar șocul principal a fost provocat de testul Ivy Mike. Dispozitivul termonuclear detonat la 1 noiembrie 1952 a însemnat o energie de 10,4 megatone TNT și toate armele atomice clasice erau uzate moral.
Concluzii
Bomba nucleară a schimbat concepția despre modul de ducere a operațiilor militare după 6 august 1945.
A declanșat o cursă a înarmărilor cu tehnică de luptă la cel mai înalt nivel de dezvoltare și a accelerat cercerarea științifică aplicată în domeniul militar.
Bombele nucleare produse în perioada 1945 – 1953 au oprit planurile expansioniste inițiate de Iosif Stalin.
Referințe
1Căpitan Constantin Verdeș, Arma chimică de război și întrebuințarea ei pe câmpul de luptă, Tipografia Școalei Superioare a Artileriei, Timișoara, 1924, p. 91.
2Ioan Ursu, Energia atomică, Editura Științifică, București, 1973, p. 32.
3Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988, p. 299
4Jacques de Launay, op. Cit., p. 396.
5Constantin Bușe, Zorin Zamfir, Japonia Un secol de istorie 1853 – 1945, Editura Humanitas, București, 1990, p. 254.
6Oleg Sarin, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919 – 1989, Antet, București, 1997, p. 85
7Puterea armelor nucleare se calculează în tone de explozibil clasic, drept reper fiind luat trinitrotoluenul, TNT în prescurtare.
Bibliografie
Căpitan C. Verdeș, Arma chimică de război și întrebuințarea ei pe câmpul de luptă, Tipografia Școalei Superioare a Artileriei, Timișoara, 1924
C. Bușe, Z. Zamfir, Japonia Un secol de istorie 1853 – 1945, Editura Humanitas, București, 1990
I. Ursu, Energia atomică, Editura Științifică, București, 1973.
Jacques de Launay, Mari decizii ale celui de-al doilea război mondial, vol. II, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
Oleg Sarin, Lev Dvoretsky, Război contra speciei umane Agresiunile Uniunii Sovietice împotriva lumii 1919 – 1989, Antet, București, 1997, p. 85
Primul zbor al fraților Wright, disponibil online la adresa Primul zbor al fraților Wright – Istorie&Civilizatie (istoriesicivilizatie.ro), accesat la 14.01.2022
Culisele “Proiectului Manhattan” prin care americanii au pus capăt celui de-al Doilea Război Mondial, disponibil online la adresa Culisele "Proiectului Manhattan" prin care americanii au pus capăt celui de al Doilea Război Mondial. Unul dintre inventatori a murit chiar în timpul experimentelor (descopera.ro), accesat la 14.01.2022
Ialta, împărțirea lumii și Războiul Rece, disponibil online la adresa Ialta, împărțirea lumii și Războiul Rece (historia.ro), accesat la 14.01.2022
Sursă imagine: Woods Hole Oceanographic Institution