Secolul al XVI-lea a venit cu multe schimbări, au apărut multe cărți în urma inventării tiparului și școlile au început să se înmulțească. Evoluțiile tehnice au dus la dezvoltarea arhitecturii civile și militare pe întregul continent european. Elitele conducătoare începeau să acționeze în mod superior din punct de vedere intelectual.
Clasa boierească din spațiul românesc nu era interesată însă să se schimbe din punct de vedere intelectual și au rămas la aceleași preocupări tradiționale. Principala preocupare era lupta pentru acumularea de avere prin toate mijloacele, totul dublat de pofta de putere în cercul celor ce se considerau superiori prin numărul de sate, moșii, munți și bălți.
Domnitorul Radu de la Afumați a avut de înfruntat poftele otomanilor de transformare a Valahiei Negre în provincie administrată direct de funcționari ai sultanului. Autonomia creștină de la nord de Dunăre trebuia să dispară pentru totdeauna încât să fie jefuite noi bogății în numele religiei. A fost necesară dârzenia voievodului apărut de nicăieri și sultanul Soliman Magnificul a acceptat să păstreze statutul Țării Românești pentru a putea să acționeze liniștit pe alte fronturi. Imperiul avea resurse din belșug, dar expedițiile militare erau deosebit de costisitoare și nu era de dorit să se epuizeze bugetul pe un front definit drept secundar și dificil din cauza naturii și a reliefului. Voievodul muntean a reușit după 20 de bătălii să stabilizeze statul muntean și în 1528 părea să fie din ce în ce mai bine pentru popor. Sărbătorile religioase puteau fi trăite în liniște. Lumea a fost fericită de Crăciun și parcă perioada de instabilitate deschisă de moartea lui Neagoe Basarab părea să fie un coșmar uitat.
Liniștea era doar aparentă. Deplasările voievodului erau urmărite de marele vornic Neagoe, ceea ce părea ceva normal din moment ce dregătorul era responsabil cu ordinea în țară și cu securitatea curții domnești. Teoretic, pofta se putere putea să fie ostoită prin faptul că avea dreptul să dea pedeapsa cu moartea fără să mai ceară acordul domnitorului. Orice spărgător de biserici era executat fără discuții de oamenii vorniciei. Marele postelnic Drăgan era cel ce cunoștea secretele conducătorului și putea să se ocupe de iscoadele țării. Erau boieri de încredere, care primiseră funcții și avere din mila domnului. Erau și relații de rudenie la mijloc. Cei doi demnitari nu erau însă mulțumiți cu ceea ce aveau și de ceea ce se întâmpla în țară și au trecut la strângerea de ostași înarmați și au primit ajutor de peste Dunăre. Orice mare putere este mereu interesată de subminarea vecinilor și turcii nu făceau excepție de la regulă. Steagurile rebelilor au început să se apropie prin surprindere de alaiul domnesc și unica soluție salvatoare nu putea să fie decât fuga. Marele vornic cunoștea însă drumurile și următorii se țineau aproape de Radu Vodă. Fugarul a fost ajuns pe 2 ianuarie 1529 în biserica Cetățuia din Râmnicu Vâlcea și mica gardă a fost repede copleșită. Nu s-a ținut cont de locul sfânt și eroul a pierit de săbiile celor plătiți din aurul turcilor. Banii n-au miros. N-a fost cruțat nici Vlăduț, fiul domnitorului având numai cinci anișori. Cei doi asasini au lăsat Doamna să-și plângă soțul plin de sânge și au plecat să se bucure de beneficiile crimei politice. N-au apucat prea multe plăceri deoarece au fost uciși de Moise Vodă, cel ce nu putea să aibă încredere în cei care avuseseră parte de cele mai înalte onoruri și tot trădaseră pe cel care-i miluise. Un hain era întotdeauna un viclean gata să lovească.
Anii au trecut, au apărut școli și au fost tipărite cărți, dar boierii n-au învățat ceva din cele auzite sau văzute. Specialitatea locală a rămas ideea de complot, chiar dacă domnitorii pedepsească foarte dur aceste trădări. Nu conta! Asasinatele, aducerea de armate străine și sporirea obligațiilor către sultan au fost constantele clasei politice de pe malurile Dâmboviței. Nimic nu le era pe plac celor bogați și o puternică instabilitate psihică se manifesta permanent, totul stropit cu mult vin bun.
Gândirea tulburată s-a menținut de-a lungul istoriei românilor și luptele pentru putere au fost permanente în interiorul instituțiilor statului modern.
Românii n-au nevoie de dușmani. Cei care vor puterea sunt dornici să inventeze tot felul de tactici pentru avansare și apoi fac totul pentru păstrarea funcțiilor cu orice preț. Mintea este blocată în această cursă nebună și se uită să se ducă vreo activitate utilă neamului și statului. Mult efort este depus în munca de poleire a nimicului și așa se merge înainte.
Sursă imagine:YouTube