Premisele care au favorizat declanșarea războiului
Luna ianuarie a anului 1967 nu prevedea că un război avea să cuprindă întregul Orient Mijlociu. Gamal Abdel Nasser, conducătorul Republicii Arabe considera că armatele arabe nu erau suficient de pregătite pentru a înfrunta inamicul sionist. Cu toate acestea, în mai 1967, Nasser renunță la politica tradițională și astfel din apărător al statu-quo, liderul arab devine răspunzătorul pentru tot ceea ce va avea să urmeze. Nașterea conflictului a fost precedată de trei săptămâni de criză politică internațională. Astfel, la 12 mai, agenția de presă UPI informează asupra intenției statului evreu de a demara o acțiune militară restrânsă împotriva armatei din Damasc, dacă teroriștii sirieni vor continua raidurile de sabotaj în Israel. La 14 mai tensiunea se amplifică, iar Nasser ordonă deplasarea trupelor egiptene în direcția Sinaiului, după ce obținuse cu ușurință, retragerea trupelor FUNU. Armata egipteană pleacă din Cairo, ceea ce este văzut drept o operațiune de intimidare demarată de președinte egiptean, fiind și un avertisment la adresa Israelului și având scopul de a determina Iordania să adopte o poziție mai fermă în acest conflict. Israelienii transmit mesaje contradictorii în lumea arabă, considerând discursul duplicitar singura modalitate de a-i neliniști pe inamici. Pe 16 mai, Nasser hotărăște evacuarea Căștilor Albastre de pe pozițiile ocupate și concentrarea acestora în Gaza, la Sharm-el-Sheikh și Kuntila. Nassar vede în decizia sa o mișcare strategică și o demonstrație de forță în ochii țărilor arabe. La 20 mai, Israelul trece la mobilizarea parțială a rezerviștilor Sirienii aduc la graniță noi unități de infanterie, iar egiptenii își retrag trupele din Yemen și își comasează trupele în Sinai, unde, două zile mai târziu 80 000 de soldați erau pregătiți de război. Blocarea strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian, de catre Nassar contribuie la amplificarea tensiunilor. Nasser își asumă riscul declanșării unui conflict fiind sigur de forța armatei sale și valoarea scăzută a comandamentului israelian. Libera circulație a navelor israeliene prin Strâmtoarea Tiran, impusă în urmă cu 11 ani cu forța, este radiată de decizia lui Nasser. Decizia adoptată contribuie la creșterea nivelului popularității lui Nasser până la cele mai înalte cote și este conștient că gestul său a reprezentat simbolul emancipării popoarelor din Lumea a treia împotriva colonialismului și a imperialismului. Începută ca o paradă a puterii, politica lui Nasser se transformă într-o demonstrație de forță. Premierul Israelului, Levi Eșkol continuă să caute o soluționare pe cale diplomatică a crizei declanșate. Blocada egipteană este socotită drept o declarație de război. Astfel, guvernul israelian reunit la 23 mai 1967, reacționează prin accelerarea preparativelor militare. Ministrul de Externe, Abba Eban, pleacă în delegație la Londra, Washington și Paris, sperând că Marile Puteri vor putea constrânge pe Nasser să ridice blocada din Akaba. Președintele Franței, Charles de Gaulle, se declară ostil ideii de declanșare a războiului și nu întreprinde nici un demers pentru a-l obliga pe Nasser să-și schimbe hotărârea. Charles de Gaulle consideră că o întrevedere între cele patru Mari Puteri ar mai putea salva pacea, însă se lovește de refuzul Uniunii Sovietice. Pe de altă parte, ministrul de externe britanic, George Brown critică măsura președintelui egiptean, iar prim-ministrul britanic, Harold Wilson îl asigură pe Abba Eban că va încuraja înițiativele demarate de Națiunile Unite pentru restabilirea liberei circulații în Golful Akaba. Ajuns la Washington, președintele americii, Lindon Johnson respinge inițial întrevederea cu delegatul israelian, însă acesta decide să îl primească în data de 26 mai. Reintors la Tel-Aviv, o zi mai târziu, Abba Eban observă o puternică dezbinare în rândul cabinetului său. Nouă dintre miniștri consideră iminentă declanșarea războiului, iar alți nouă se arată reticienți față de începerea războiului. Astfel, încheierea ședinței Consiliului de Miniștri, nu conduce la nici un consens.
Declanșarea conflictului militar
La sfârșitul lunii mai, tensiunea și dramatismul traite de Israel, ating cele mai înalte cote. Marile Puteri nu demarează nici o acțiune fermă pentru încetarea blocadei asupra strâmtorii Tiran, Marea Britanie, Țările de Jos și Noua Zeelandă limitându-se doar la proteste diplomatice, în timp ce Franța adoptă o politică de extremă prudență. Premierul Levi Eshkol constituie, la 1 iunie 1967, un Guvern al Unității Naționale. Moshe Dayan obține portofoliul Apărării Naționale, iar Menachem Begin intră pentru prima dată în guvern, fiind numit ministru de stat. Următoarea zi, Parisul decide un embargo militar asupra Orientului Mijlociu. Charles de Gaulle considera că tensiunea va înceta dacă Israelul nu va dispune de mijloacele susținerii unui război. Israelienii se simt abandonați, iar embargoul nu face decât să accelereze starea conflictuală. Statul evreu se află la apogeul puterii sale militare, iar din acest moment, războiul este iminent. La 4 iunie se reunește la Ierusalim, Consiliul de Miniștri, iar guvernul acordă puteri depline Consiliului și ministrului Apărării pentru a permite intervenția armată în cazul în care va fi nevoie.
În dimineața zilei de 5 iunie, aparatele de zbor ale statului evreu atacă aviația egipteană la sol. Acest măcel contribuie la distrugerea rapidă a șaisprezece aerodromuri. În primele două zile de luptă, 416 avioane egiptene, siriene și iordaniene au fost distruse, în timp ce israelienii au pierdut 26 de avioane și 21 de piloți. In timp ce Israelul controla cerul, forțele terestre israeliene se lansau în asaltul Sinaiului, spre direcția Canalului Suez. Armata egipteană se prăbușea ca urmare a atacurilor surprinzătoare pe care le dădeau israelienii. A doua zi, Nasser află atât despre dezastrul aviatic suferit de țara sa, cât și despre cucerirea Sinaiului. În ziua declanșării războiului, prim-ministrul Levi Eskhol redactează două scrisori identice, una adresată președintelui Consiliului libanez, iar cealaltă adresată regelui Hussein, prin care le solicita să nu intervină în conflictul cu Egiptul. În ciuda faptului că la frontiera libaneză este o atmosferă de calm, regele Hussein anunță în dimineața aceleiași zile intrara în război a Iordaniei. Simțindu-se amenințați de această manevră, evreii decid să riposteze. Aviația israeliană distruge pe cea iordaniană, în timp ce trupele israeliene ocupă Fâșia Gaza. În ziua de 6 iunie, Moscova, Belgradul și New Delhi solicită încetarea imediată a focului.Cu toate acestea, țările arabe nu acceptă acest armistițiu, iar luptele continuă cu brutalitate. Văzând evoluția dezastruoasă a evenimentelor, Gamal Abdel Nasser îl convoacă pe ambasadorul sovietic la Cairo, Dimitri Podjâdaiev și îi solicită adoptarea de măsuri pentru încetarea luptelor în Sinai. Se reunește un nou Consiliu de securitate în data de 7 iunie. URSS amenință încetarea relațiilor diplomatice cu Israelul, dacă acesta nu va înceta imediat luptele. În aceeași zi, Israelul cucerește malul stâng al Iordanului, întreaga Iudee și Samaria, dar nu se oprește aici, dorind cucerirea Cisiordaniei. Neutralitatea guvernului libanez ar fi asigurat Iordaniei integritatea teritorială, așa cum s-a întâmplat și în cazul libiei. La data de 8 iunie, după ce tancurile israeliene pătrund până la Canalul Suez, Egiptul capitulează. La data de 9 iunie, forțele armate israeliene atacă Siria și cuceresc, după lupte grele, Platoul Golan, inclusiv orașul Quneitra. În seara acelei zile, în cadrul unui discurs televizat, președintele egiptului, Nasser își declară demisia, dar ziua următoare revine asupra deciziei sale, ca urmare a manifestăriilor în favoarea sa. Putem observa faptul că, după patru zile de război, țara care a contribuit la deschiderea ostilităților nu este angajată cu advărat în războiul ce se poartă cu încrâncenare. La 10 iunie, ostilitățile încetează pe frontul sirian. Astfel războiul de șase zile se sfârșește. Ca o consecință a războiului, dintr-un stat micuț, amenințat, aflat în pericol, Israelul devine cea dintâi putere a Orientului Mijlociu.
Bilanțul războiului
Războiul de Șase Zile este ceea ce a reprezintă așa-numitul război-fulger. Israelul reușește pentru prima oară în istoria sa să hotărască regulile jocului, iar timpul nu mai acționează în defavoarea statului evreu. Teritorile nou dobândite le vor servi drept monedă de schimb în situația de reglare a conflictului. În urma conflictului, 679 de soldați israelieni și-au pierdut viața, alți 2500 au fost răniți, în timp ce 18 au fost capturați prizonieri. În tabăra arabă, bilanțul se dovedește mult mai dezastruos: peste 25 000 de soldați morți și 5920 de soldați prizonieri. Pierderile materiale nu sunt mai prejos: aviația și armata au fost distruse – 450 de avioane distruse, 1100 de tancuri distruse și alte 300 căzute în mâinile inamicului. Iordania a pierdut 150 de tancuri și 21 din avioanele sale de luptă, în timp ce Egiptul a pierdut 500 de tancuri și 340 de avioane, iar Siria între 50 și 80 de avioane. Sfârșitul războiului a condus la reorganizarea teritorială a Israelului care ajunge să domine un spațiu de patru ori mai mare față de începutul războiului. Noua graniță pe linia canalului Suez s-a restrâns la 98 de kilometri, față de cei 265 de dinainte. Peninsula Sinai punea Israelul la adăpost de orice surpriză neplăcută, iar Cairo se afla la 130 de kilometri distanță de linia de armistițiu. Israelul a îngenunchiat lumea arabă, Sinaiul, Fâșia Gaza, Ierusalimul de Est, Cisiordania și Platoul Golan sunt anexate teritoriului israelian. Fiecărui spațiu nou-cucerit îi corespunde un loc anume în politica israeliană. Victroia fulgerătoare transformă psihologia colectivă a israelienilor, conferindu-le un sentiment de putere necunoscut până atunci. Acesta le va netezi drumul către o nouă concepție spațială a Israelului. Printre revendicările israelienilor se numără recunoașterea statului lor, accesul liber pe Canalul Suez și în Eilat sau dispariția comasărilor de forțe ale iordanienilor din imediata apropiere a teritoriului lor. Israelul se dezvoltă puterea dominantă în Orientul Mijlociu.
Războiul de Șase Zile devin un război de eliberare națională. Înfrângerea armatelor arabe din 1967 marchează, așadar, trezirea conștiinței naționale palestiniene. Analiștii au considerat că înfrângerea se datorează faptului că arabii n-au luat inițiativa directă a luptelor. După șocul înfrângerii, urmează declinul regimurilor învinse. Gamal Abdel Nasser se transformă într-un lider rănit și neîncrezător. Regimul sirian este, la rândul său, profund slăbit, iar regele Hussein își manifestă îndoielile cu privire la viabilitatea statului său.
Concluzii
Luna iunie a anului 1967 a bulversat atât situația politică, cât și administrativ teritorială a lumii arabe care, înfrântă în mod umilitor, într-un interval de numai șase zile, într-o atmosferă de isterie generală, este nevoită să accepte existența unui inamic israelian redutabil. Planeta este la un punct critic de izbucnire a unui conflict nuclear, în timp ce marele învingător, Israelul, anexează Ierusalimul și își mărește de patru ori teritoriul. Gamal Abdel Naser, puternicul lider al lumii arabe, iese zdrobit din această înfrângere. Patru sute de mii de palestinieni se refugiază în Iordania. Războiul-fulger redefinește jocul alianțelor cu Marile Puteri, suscită naționalismul israelian și palestinian, retrasează frontierele în Orientul Mijlociu și atrage atât Iordania, cât și Libanul, mai târziu, în războiul civil. Această criză politică se transformă într-un fascinant concurs de împrejurări. De la înființarea sa din anul 1948, lumea arabă n-a recunoscut niciodată statul Israel. Înainte de războiul din iunie, peste un milion de paliestineni care trăiau în lagărele de refugiați, își revendicau dreptul la autodeterminare. Pentru ei, asemenea guvernelor arabe, soluția conflictului consta în anihilarea statului evreu. Această victorie fulgerătoare a israelienilor, care le conferă iluzia securității, se va întoarce, în cele din urmă, împotriva lor.
Bibliografie
Cioculescu, Ș., Războiul de Șase Zile, în Magazin Istoric,mai 2007, p. 38 - 39
Hazan, P., Războiul de Șase Zile - Victoria compromisă, Ed. Corint, București, 2002
Oren, B., M., Six Days of War. June 1967 war and the making of the modern Middle East, Oxford : Oxford University Press, 2002.
Safran, N., From war to war, the Arab- Israeli confrontation 1948 – 1967, New York, Pegasus, 1969
Wilson, H., The chariot of Israel, Britain, America and the state of Israel, New York, Weidenfeld and Nicolson, 1981
"Războiul de şase zile", conflictul în care Israelul a arătat ce poate, disponibil online la adresa “Războiul de şase zile”, conflictul în care Israelul a arătat ce poate – Evenimentul Zilei (evz.ro), accesat la 28.05.2021
Războiul de șase zile – Cauze, istorie, rezumat, disponibil online la adresa Războiul de șase zile | Cauze, istorie și rezumat (delphipages.live), accesat la 28.05.2021
Sursă imagine: History