Marile puteri europene erau conduse de politicieni ce doreau să domine lumea și dimensiunea conta în domeniul tunurilor navale. Vapoarele militare erau o combinație între artilerie grea, blindate groase și grupuri energetice din ce în ce mai puternice și performante. Cărbunele începea să fie înlocuit după 1900 de petrol. Marea Britanie dispunea de temuta și respectata Royal Navy, cea care din 1815 nu mai era contestată în mod real. Conducerea de la Berlin era însă deosebit de încăpățânată în cursa navală și au început să apară cuirasate dotate cu proiectile din ce în ce mai periculoase prin puterea de perforare. Inginerii britanici făceau planuri pentru construirea de cuirase rezistente. Amiralul Alfred von Tirpitz dorea o flotă care să amenințe dominația britanică, dar Londra a reușit să încheie alianța cu Franța și astfel a apărut un masiv zid occidental. În plus, o parte din flotă trebuia dirijată spre pericolul rusesc. Totuși, sporirea numărului de cuirasate cu tunuri grele și cu armuri din oțel Krupp stârnea îngrijorarea marinarilor englezi și trebuia să vină o idee genială. A apărut HMS Dreadnought și tunurile de calibrul 305 mm au fost dispuse spre centrul navei pentru a avea mai multă stabilitate.
A fost un adevărat șoc pentru toți amiralii și vapoarele noi au devenit brusc vechi în 1906. Șantierele navale au primit ordin să-l copieze și tunurile de 305 mm au devenit o modă în timp ce se căutau soluții pentru mărirea calibrului. Cursa din Europa era în toi când a sosit o informație de peste ocean. Acolo a fost prezentat la 1 martie 1910 cuirasatul USS South Carolina ce avea opt tunuri de calibrul 305 mm și nu era ceva impresionant. Chiar mai devreme, la 4 ianuarie 1910, a fost comisionat USS Michigan, nava-soră, conducerea de la Washington adoptând o politică prudentă de construire a câte două vapoare în care să înglobeze cele mai noi tehnologii. Marea descoperire consta în introducerea turelelor duble cu tragere etajată. Se realiza o concentrare a celor opt piese spre centrul navei și astfel se puteau face calcule de tragere numai ca pentru două piese. Era o transformare radicală în raport cu HMS Agincourt ce dispunea de șapte turele risipite pe toată lungimea structurii de rezistență.
Soluția risipirii artileriei de calibru din ce în ce mai mare era clar demodată deoarece ducea la dispersarea proiectilelor. Londra a trecut rapid la copierea modelului american și a fost ales tunul de calibrul 381 mm pentru dotarea turelelor. Clasele Queen Elizabeth și Revenge au dus la un nou salt artileristic, dar SUA a ripostat cu Clasa Nevada ce avea 10 tunuri de calibrul 356 mm mai bine concentrate.
Șocul Clasei South Carolina a fost ca un tsunami devastator. Flotele Franței, Italiei și Rusiei erau niște mormane de fier vechi. Totul era de regândit și întregul ciclu de producție trebuia modificat. Valul schimbării a ajuns și-n Japonia, stat ce punea mare preț pe tunul de calibrul 356 mm. Au început să apară turelele suprapuse, dar tot au fost risipite pe corpul vapoarelor.
Clasa South Carolina a fost revoluționară prin idei, dar a avut o foarte scurtă perioadă de prestigiu. Tehnica navală evolua extrem de rapid și numai trei state au putut face față cursei, dar proiectanții americani au câștigat competiția ideilor și apoi punerea acestora în oțel.
Sursă imagine: USS Michigan în 1912 - Wikimedia Commons