Diplomațiile celor două blocuri militare implicate în Primul Război Mondial, Marele Război în epocă, făceau eforturi deosebite pentru atragerea României în conflict, o armată în plus putând frânge spinarea dușmanului și erau destule divizii de aruncat în flancul și în spatele inamicului. Fiecare promitea cedarea de teritorii locuite de români în cealaltă alianță, dar, în final, mai interesantă a fost oferta Antantei și, după semnarea unui tratat de alianță, batalioanele românești au trecut frontiera din Carpați și au început luptele cu trupele austro-ungare de acoperire. A fost eliberat pas cu pas pământul acaparat de invadatorii sosiți din pustiurile Asiei sau din negrele păduri ale Europei Centrale.
Istoricii din fostele state ale Antantei, îndeosebi cei din Rusia, au început să ajungă la concluzia că regimentele române n-au făcut cine știe ce fapte de vitejie și chiar au încurcat măreața Rusie în planurile ei militare perfecte. Chiar și unii cercetători români au scris că au fost exagerări naționaliste din perioada comunistă și că trebuie spus numai și numai adevărul. Ideea nu este rea și trebuie să fim de acord că orice concluzie despre un eveniment istoric poate să se modifice în funcție de noi documente descoperite sau de interpretările aduse de evoluția mentalităților.
Armata română nu părea să fie deosebită din punct de vedere numeric și al dotării, ceea ce a dus la înfrângerea din toamna anului 1916 și retragerea în sudul Moldovei unde, în sfârșit, au sosit suficiente trupe rusești pentru oprirea unui inamic epuizat.
Se pare că n-a fost un seism major pentru cele patru imperii implicate în ridicarea unei cetăți din fortificații de campanie. Luptele au continuat până la armistițiul din noiembrie 1918 și teoria istoricilor care au scris despre lipsa importanței implicării României pare să fie corectă.
Realitatea a fost complet diferită de ceea ce își imaginează istoricii prin cabinetele de scris. Trupele române au trecut frontiera în noaptea de 27 spre 28 august 1916 și șocul a ajuns imediat la Budapesta și Viena. Austro-Ungaria trebuia să facă față pe un alt front de 600 km și nu avea trupe suficiente fără slăbirea altor sectoare. Undele de șoc au ajuns la Berlin unde au fost luate decizii radicale. Conducătorul Marelui Stat Major General a devenit renumitul Feldmareșal Paul von Hindenburg în ziua de 29 august 1916 și a fost secondat de Erich Ludendorff, un adept al războiului total. Era o echipă mult mai fermă și mai dură decât cea precedentă. Avea drept misiune să facă față situației ivite după căscarea unei găuri de 600 km în frontul austriac și prin care s-ar fi putut revărsa chiar trupe rusești. Mai mult. Diviziile germane de la Verdun au primit ordin să oprească orice acțiune ofensivă ce genera un număr sporit de victime și să treacă în apărare. Se făcea astfel o economie de forțe umane și materiale pentru a se trimite întăriri spre Transilvania.
Declarația de război din august 1916 a dereglat întregul mecanism militar inamic, s-a răspuns cu renumita furie teutonică, dar au fost sacrificate posibilitățile ofensive din alte sectoare. Mai mult. Diviziile germane de infanterie au pierdut un regiment pentru a se înlocui pierderile sau pentru a forma noi divizii. Marile unități de pușcași începeau să se înmulțească, dar se întindeau precum elasticul. Au fost găsiți oameni contra României, dar efectivele umane au tot fost rarefiate până când n-au mai făcut față presiunii inamice.
Sursă imagine: Rador