Istoriografia de la București n-a fost mulțumită de ce aliat a avut parte România din cauza contextului internațional din vara anului 1940. Reichul a fost definit drept un prădător al bogățiilor statului din Carpați și a oferit în schimb puțin armament, perimat și sosirile se făceau cu mate întârziere. Teza a fost rostogolită înainte de 1989 și a rămas adevăr științific și după căderea regimului totalitar de tip comunist. Nu era posibil ca Berlinul să fi realizat ceva pozitiv în relația cu un partener inferior după principiile ideologiei rasiale.
Istoricii români nu prea sunt obișnuiți să spună adevărul și au obiceiul să repete obsesiv ceea ce li se sugerează de către anumite grupări de interese. Adevărul este că Reichul a trimis 669 de tunuri antitanc de calibrul 37 mm, cele ce erau și baza apărării diviziilor de infanterie. Se poate spune că erau puține, că erau de origine poloneză sau de calibru mic, dar trupele române aveau în inventar numai 200 de piese la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Trenurile au adus până-n iunie 1941 de 3,45 ori mai multe guri de foc raport cu ceea ce exista în 1939.
Istoricii nu vor să scrie adevărul nici măcar atunci când este evident și documentele sunt publicate de decenii chiar în cărțile în care s-a spus că n-a fost oferit suficient ajutor. Problema era că nici Wehrmachtul nu era dotat în export cu efectivele umane și cu lungimea fronturile.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
