Trenurile erau interesante pentru patroni și populație deoarece transportau mulți oameni și cantități uriașe de mărfuri, dar distanțele de la gări până la clientul final erau prea mari și extinderea pieței interne se putea face doar prin înmulțirea autovehiculelor. Perioada interbelică a cunoscut o înflorire a industriei automobilelor și România nu putea să fie ocolită de fenomenul motorizării, mai ales că produsele petroliere erau accesibile în regiune.
Patronii din epocă erau în căutare de calitate și SUA era statul cel mai motorizat. Au ajuns până-n 1926 7.825 de autovehicule și acestea reprezentau 49,2% din parcul auto. Era o adevărată obsesie în perioada interbelică să se facă rost de un bun de prestigiu de peste ocean.
Clienții români au început să cunoască un fenomen de îmbogățire rapidă și erau deja în circulație 19.730 de autovehicule în anul 1928 și acestea reprezentau 62,9% din parcul de mașini al țării din Carpați. S-a ajuns în anul 1929 la 26.836 de unități și SUA deținea 70,8% din piața românească. Era urmată la mare distanță în 1926 de Italia, Franța și Germania, statul învins în prima conflagrație mondială revenind în forță în schimburile comerciale. Nu impunea cineva această politică economică, dar clienții erau dornici de tehnică avansată și cât mai mare pentru a impresiona comunitatea. Automobilele erau bunuri de prestigiu social.
Marea putere democratică de peste ocean nu era interesată în mod deosebit de țara pașnică de la Dunăre și n-a dezvoltat suficient relațiile comerciale. Elitele epocii căutau arginți în cantitate cât mai mare și în timp cât mai scurt. Mereu erau nemulțumite cu ceea ce aveau și obțineau și duceau crâncene războaie economice pentru obținerea de noi piețe de desfacere sau surse de materii prime cât mai ieftine.
Sursă imagine: Colecția Vlad Capotescu