Al Doilea Război Mondial a început oficial la 1 septembrie 1939 prin atacul german asupra Poloniei, ţară care a devenit şi ţinta Armatei Roşii ce se mobiliza în vastele spaţii sovietice. Era o ocazie perfectă pentru a testa trupele în conflicte la scară redusă şi astfel să fie obişnuite cu mirosul prafului de puşcă şi cu exploziile proiectilelor de toate tipurile. Fusese un antrenament cu Japonia, dar planurile conducerii de la Moscova erau orientate îndeosebi spre Europa. Aici se putea face un antrenament de calitate înainte de confruntarea cu forţele Reichului. Kremlinul avea înţelegere cu Adolf Hitler după 23 august 1939 şi astfel a putut să ferească Uniunea Sovietică de ravagiile conflictului mondial până la 22 iunie 1941. A fost timp din belşug pentru pregătirea marilor unităţi, dar a urmat un dezastru în vara şi toamna anului 1941, cele mai bune armate pregătite în timp de pace fiind spulberate rapid de diviziile cuirasate ale Wehrmachtului. Cum istoricii sovietici erau crescuţi în stil stalinist, au început să caute la ordin vinovaţi pentru dezastrul fără precedent în istoria contemporană. Nu s-au mulţumit doar cu ideea că inamicul a atacat prin surprindere şi nici cu execuţiile unor generali precum D.G. Pavlov.
Cercetătorii în domeniul istoriei au şi ei propriul război de dus pentru obţinerea de multă glorie personală şi nici acapararea de posturi bine plătite nu este de dispreţuit. Trebuie să se facă totul pentru ascensiunea socială. Au ajuns să scrie că vinovat pentru toate dezastrele a fost Iosif Stalin şi au început adevărate procese în dulcele stil stalinist. Dictatorul mort a fost acuzat că n-a înzestrat Armata Roşie cu tehnică modernă din belşug. Au apărut eroi cu stilou ce erau mai viteji şi mai pricepuţi în treburile statului decât fostul seminarist ateu.
Falşii eroi nici nu vor să creadă că au fost simple piese în politica de manipulare iniţiată de comunişti pentru a da vina pe un conducător şi astfel masele să creadă că partidul este o organizaţie pozitivă. Publicarea unor date statistice în spaţiul fost sovietic, poate încă multe fiind ascunse prin arhive prăfuite, demonstrează că liderul de la Kremlin era deosebit de credincios şi a afirmat cu tărie că artileria este noul Dumnezeu. Numai din modelul de obuzier M1910/1930 de calibrul 122 mm erau disponibile la 1 iunie 1941 5.900 de exemplare, dar oricând se poate demonstra că erau prea puţine în raport cu tunurile inamice, lungimea frontului sau cu numărul de divizii sovietice. Normal că Stalin era de vină pentru această dotare precară şi această neglijenţă în serviciu ar fi fost de pedepsit cu moartea după codul penal sovietic. Dacă se aruncă o privire pe modul în care erau organizate diviziile sovietice, industria reuşise să asigure aprovizionarea cu obuziere uşoare pentru 184 de mari unităţi, dar se poate spune că nu era o superioritate faţă de forţele Axei de la frontiera vestică. Aşa poate să pară pentru un gânditor superficial. Diviziile sovietice s-au descurcat după 22 iunie 1941 cu numai 16 obuziere pentru luptele apropiate pe fondul lipsurilor. Iosif Stalin a reuşit să pregătească o dotare pentru 369 de divizii de infanterie, ceea ce era uluitor pentru orice conducător al epocii. Culmea este că tot au apărut îndrăzneţi lipsiţi de caracter care să-l acuze că n-a avut grijă de înzestrarea forţelor armate şi oricând se poate demonstra că orice se produce este prea puţin în raport cu ceea ce s-ar putea face. Creierul de tip procuror stalinist a existat întotdeauna, dar în spaţiul fost comunist se manifestă în continuare.
Se poate scrie că folosirea a 16 obuziere de calibrul 122 mm aducea marile unităţi sovietice la nivelul celor româneşti şi astfel Armata Roşie nu era bine înzestrată. Dacă se gândeşte aşa, se ajunge repede la concluzia că tot Stalin a fost de vină pentru catastrofa de după 22 iunie 1941. Absolut fals! Piesele româneşti de origine cehoslovacă aveau calibrul 100 mm şi o putere de foc substanţial mai mică în luptele apropiate.
Sursă imagine:Flickr