Istoricii din întreaga lume susțin cu tărie că Armata Roșie n-a fost dezvoltată de temutul dictator de la Kremlin deoarece avea încredere în cuvintele lui Adolf Hitler și acesta era cel mai bun aliat. În schimb, generalii din subordine erau priviți cu suspiciune deoarece oricând puteau să trădeze. Armata era permanent supravegheată de agenții poliției politice și mulți ofițeri erau în temnițe sau fuseseră executați. Nici industria nu oferea armament mult și performant pentru a face față Wehrmachtului.
Aceste teze au tot fost promovate de către renumiți specialiști în cercetarea trecutului militar și au devenit adevăr științific universal acceptat. Nici măcar datele publicate încă din 1969 în numele mareșalului Jukov, un om de încredere al lui Stalin, n-au fost acceptate pentru a nu strica opera științifică dezvoltată timp de decenii. Fostul comandant a scris, ajutat prea mult de colaboratori binevoitori, că o divizie de infanterie sovietică dispunea la 22 iunie 1941 de 54 de tunuri antitanc de calibrul 45 mm, ceea ce însemna o putere de foc de temut pentru tanchiștii germani. Se poate scrie că era o piesă de artilerie de calibru prea mic în lupta cu oțelul renumitelor Panzere, cele ce umiliseră armatele statelor europene în renumitul Blitzkrieg. Problema este că istoricii militari și cei civili nu vor să spună că arma fusese testată în timpul războiului din Spania și tancul T-26 fusese de temut prin armamentul de la bord. Nu putea să fie altfel nici piesa tractată și care se putea camufla deosebit de ușor datorită siluetei joase.
Tunul antitanc de calibrul 45 mm era arma răspândită universal în rândurile trupelor sovietice și cade astfel mitul lipsei de dotare a Armatei Roșii. Germanii foloseau îndeosebi piese de calibrul 37 mm, cele ce se dovediseră neputincioase în timpul campaniei din Franța. Marea Britanie folosea încă pe tancuri guri de foc de calibrul 40 mm și care nu dispuneau de proiectile explozive pentru combaterea infanteriei. Diviziile românești erau protejate îndeosebi de piese de calibrul 37 mm importate din Germania, cea dornică să ofere capturile de război din Polonia.
Armata Roșie era prea bine dotată cu tehnică artileristică antitanc și a fost normal ca Stalin să creadă că este imposibil ca Panzerele să treacă de o linie de guri de foc. Erau cunoscute performanțele blindatelor germane și cuirasele de Panzer I și II abia dacă rezistau la loviturile gloanțelor de mitralieră. Nici mașinile capturate din Cehoslovacia nu puteau să reprezinte un scut perfect. Dimpotrivă. Panzer III se dovedise vulnerabil chiar la tehnica poloneză. Spionajul lui Stalin raportase aceste caracteristici și tunul de 45 mm a rămas arma de bază a apărării antitanc, dar putea să fie sprijinit de celelalte guri de foc. Tocmai aducerea de prea multe tunuri în zona de frontieră a însemnat o permitere a începerii ofensivei germane la 22 iunie 1941, cu puțin înaintea celei sovietice și tancurile cu blindaj subțire au putut să se strecoare prin apărarea inamică, dispozitivul fiind conceput în practică numai pentru atac.
Sursă imagine: Wikimedia Commons