Istoricii contemporani scriu astăzi articole și cărți după cum vor în încercarea schimbării interpretărilor despre trecut și adevărul trebuie să fie numai și numai în funcție de propriile mentalități. Se răspândește teoria că Iosif Stalin a fost un conducător care n-a înțeles evoluția tehnologiilor militare și n-a pregătit Armata Roșie de război. Mai mult. A fost obsedat de ideea că poate să fie trădat de generalii din subordine și de aceea avea încredere numai în cuvântul lui Adol Hitler după semnarea Pactului Molotov-Ribbentrop la 23 august 1939. S-a putut chiar scrie că Armata Roșie a fost subminată prin masurile luate de Kremlin și Stalin a fost cel care a generat dezastrele din cursul anului 1941. Nici industria n-a produs suficient armament din cauza ideilor dictatorului.
Hârtia, mai nou și spațiul virtual, suportă orice și se pare că nu se dorește scrierea despre trecut conform principiului sine ira et studio. Teoria lipsei de armament a fost răspândită masiv din anul 1956 în încercarea disperată a aparatului de propagandă de camuflate a adevăratelor intenții staliniste și s-a dat vina chiar pe autorul planurilor în purul stil al procurorilor epocii comuniste, atunci când practic nu exista justiție. Datele publicate de istorici curajoși au început să provoace fisuri în aceste minciuni cultivate insistent.
Iosif Stalin era obsedat de dezvoltarea artileriei pe care o definea drept Dumnezeu pe câmpul de luptă. Mai afirma și că o calitate deosebită este cantitatea de armament în războiul modern. Numai din aceste vorbe se vede clar că dictatorul era conectat la realitățile militare ale timpului, dar se poate spune că au fost doar niște cuvinte aruncate în scopuri propagandistice. Nimic mai fals! Stalin s-a interesat să formeze birouri de cercetare pentru orice tip de armament și echipament militar, centre de testare și fabrici de dimensiuni gigantice pentru asamblare în serie mare. Stalin a cerut o standardizare în stil american în vederea asigurării de armament din belșug și un calibru ales a fost cel de 152,4 mm, proiectilele explozive fiind capabile să provoace distrugerea blindatelor ușoare și medii prin schijele mari. Nici fortificațiile de campanie nu puteau să reziste la loviturile directe. Se subînțelege că erau un coșmar pentru infanteriștii surprinși în teren deschis. Tunurile ofereau suficientă putere de foc și aveau o bună mobilitate în câmp tactic și chiar la nivel strategic în combinație cu mijloace de tracțiune adecvată.
Inginerii lui Stalin au proiectat un tun de calibrul 152,4 mm ideal pentru obținerea supremației artileristice și în vederea realizării zdrobirii liniilor de rezistență ale inamicului prin cele trei sau patru proiectile lansate pe minut până la o distanță de 17 km. Era ceva de vis pentru artileriștii sovietici și primele 148 de exemplare de ML-20 au apărut în anul 1937 la o uzină din Perm. Alte 500 au fost finalizate în 1938. Nu a existat stat în lume să aibă o astfel de artilerie. Statul sovietic putea astfel să formeze 27 de regimente în combinație cu piese mai ușoare de calibrul 122 mm. Exista varianta cu unități compuse din 36 de piese pentru a se deschide breșe în dispozitivul inamic. Wehrmachtul în anul 1938 nu dispunea de astfel de forțe de distrugere în câmp tactic și nici grupările de blindate nu erau constituite.
Orice istoric poate să spună că erau prea puține pentru un război mondial și mereu specialiștii militari și civili se plâng de această neglijență stalinistă. Alte 567 de piese au fost livrate în anul 1939. S-au adăugat alte 901 în 1940 și astfel se forma ideea de masă de artilerie.
Aceste câteva date demonstrează cât de mult s-a pregătit Stalin de un război cu Germania și se subînțelege că fiecare piesă avea un stoc de muniții mult mai scump și mai greu decât gura de foc în sine.
Sursă imagine:Wikimedia Commons