S-a scris foarte mult despre ziua de 22 iunie 1941 și s-a spus în cărțile de Istorie că a fost un atac prin surprindere perfect organizat de către germani împotriva Armatei Roșii ce nu era pregătită de apărare. Iosif Vissarionovici Stalin avea încredere în cuvântul lui Hitler din tratate și scrisori și n-a dat ordin de mobilizare a imensului potențial sovietic. S-a spus că liderul de la Kremlin se temea de trădătorii din partid și de aceea avea încredere în colegul dictator de la Berlin. Ideea de bază a lucrărilor științifice și de popularizare a fost că Wehrmachtul a reușit o perfectă camuflate a concentrării trupelor în regiunile de frontieră și astfel ofensiva n-a mai fost oprită până la periferiile Leningradului și ale Moscovei. Paranoia lui Stalin putea să fie fatală Uniunii Sovietice în 1941.
Teoria sovietică era cam greu de acceptat din moment ce spre est au fost dirijate lungi și numeroase eșaloane militare, dar să presupunem că specialiștii nemți au reușit minuni tehnice și surpriza a fost de proporții colosale. Dacă un tun este ușor de ascuns în vegetație, un tanc scârțâie din toate încheieturile și generează vibrații ce se aud de la distanță. Avioanele sunt și mai dificil de ascuns din cauza anvergurii aripilor și pistele de decolare sunt vizibile prin lipsa vegetației. Un ochi de spion ar fi sesizat imediat agitația specifică unor concentrări de mari unități militare și Moscova a știut în detaliu cu cine are de-a face.
Informațiile oferite de militarul Hans Roth din Divizia 299 infanterie vin să dea peste cap tot ce-au scris savanții plătiți regește în lagărul comunist și nu numai. Luptătorul aflat într-o unitate de primă linie a tot făcut însemnări de taină pe ce hârtie avea la îndemână, acțiune riscantă deoarece se putea interpreta că este spionaj și judecătorii militari nu erau oameni duși la biserică. Nu erau interesați de mărturiile istorice și erau expeditivi. Notițele personale au ajuns să se păstreze și au fost publicate sub titlul Infernul de pe Frontul de Est. Autorul a murit în timpul luptelor sângeroase provocate de cei doi dictatori și nu se poate spune că a fost interesat să redacteze un text plin de minciuni ideologice.
Militarul din detașamentul de cercetare a observat în iunie 1941 că pe malul Bugului se aflau ofițeri sovietici ce urmăreau orice mișcare din pădurile fostei Polonii. Era greu să fie efectuate misiuni de cercetare a câmpului tactic fără să fie sesizate mișcările prin puternicele instrumente optice. Germanii erau obligați să acționeze precum indienii din cărțile de aventuri ale renumitului Karl May.
Un eveniment din noaptea de 14 spre 15 iunie 1941 demontează tot ce s-a spus despre atitudinea neștiutoare a sovieticilor. Militarii germani au putut să constate că pozițiile le-au fost cercetate de cel puțin 20 de luptători din trupele speciale staliniste și vizitatorii nici măcar nu s-au stresat să ascundă din urmele lăsate pe teren. Este clar că generalii sovietici știau ce se pregătește în fosta Polonie și erau curioși să afle cât mai multe informații despre stadiul pregătirilor în raport cu ceea ce se făcea la est de Bug. Un om prevenit face cât doi. Trecerea peste râul de frontieră nu se putea face fără ordine superioare de la cel mai înalt nivel. Cetățenii sovietici nu aveau voie să treacă de pichetele grănicerilor din NKVD și nici ofițerii de grad inferior nu puteau avea inițiative care să fie considerate provocări în ochii lui Beria. Dacă Stalin ar fi aflat de trimiterea de efective numeroase în sectorul Diviziei 299 infanterie, plutonul de execuție ar fi avut de lucru. Numai apropierea de frontieră se lăsa cu împușcarea rapidă. Nu trebuia să scape cineva din lagărul comunist și această politică a fost dusă până la prăbușirea Uniunii Sovietice în 1991. Grănicerii români au masacrat în veselie persoane pe frontiera cu Iugoslavia și muniție se găsea din belșug atunci când magazinele de pâine erau goale.
Acțiunea din 15 iunie 1941 a fost ordonată de la Moscova și a fost executată de către militari specializați din detașamentele NKVD sau ale Armatei Roșii. Au fost bine efectuate cercetările deoarece germanii n-au prins de veste că tabăra le-a fost observată în mod detaliat și abia urmele imprimate în solul umed au arătat dimineața că și sovieticii se pot juca de-a apașii lui Karl May. Hans Roth n-a scris despre pierderi în efectivele diviziei, inamicii având probabil ordin să nu ucidă sau să răpească soldați ai Reichului. Totuși, trecerea pe teritoriul unui alt stat cu peste 20 de militari poate să fie interpretată ca un gest ostil și Germania nazistă nu avea un regim care să accepte astfel de gesturi ostile. Stalin nu se temea și acționa ofensiv, dorind să dea un semn despre puterea militară a Uniunii Sovietice. Armata Roșie și trupele NKVD, poliția politică având la dispoziție întregi divizii motorizate, se concentrau la graniță în cele mai avansate poziții și chiar aveau voie să se infiltreze în pozițiile germane. Este greu de crezut că acțiunea din sectorul Diviziei 299 infanterie să fi fost una absolut izolată.
Iosif Stalin a permis concentrarea de trupe din toate armele și avea o planificare pentru propria ofensivă. Au fost aduse prea multe efective și arme și partea germană a putut să atace prima exact când mobilizarea sovietică pregătea închegarea dispozitivului ofensiv. A urmat dezastrul pentru marile unități ce s-au trezit cu flancurile descoperite sau chiar cu inamicul în spatele dispozitivului. Liderul de la Kremlin s-a pregătit de atac, dar a neglijat apărarea și a rezultat o catastrofă de proporții legendare.
Sursă imagine: Wikimedia Commons