S-a scris sistematic după 1953 că vinovat de dezastrul trupelor sovietice din iunie 1941 a fost Iosif Vissarionovici Stalin, cel care n-a avut încredere în propriile cadre de comandă și a fost adeptul prieteniei cu Adolf Hitler. Chiar se temea de liderul nazist și era paralizat de frică. N-a vrut să mobilizeze noi efective și nici industria n-a fost trecută pe picior de război în vederea asigurării de armament modern și, mai ales, de muniție performantă. Istoricii au insistat să scrie munți de articole și cărți in care să se precizeze că Armata Roșie nu era înzestrată cu armament nou, de calitate superioară.
Iosif Stalin a spus cândva că artileria este noul Dumnezeu, dar n-a scăpat de criticile aduse de specialiștii civili și militari ce se pricepeau la studierea trecutului. Industria n-a fost mobilizată pentru pregătirea de război și a fost absolut normal să se producă dezastrele din 1941. Povestea a fost repetată de la academicieni până la profesorul din cel mai îndepărtat sat și a fost normal să devină legendă contemporană.
Unii cercetători ruși, pasionați de istoria armamentului, au căutat prin arhive și au găsit documente privind livrările de tunuri către Armata Roșie și au început să apară surprizele. Datele au fost publicate în condiții de mai mult adevăr științific încă din 1994, dar s-a mers înainte cu poveștile despre o Armată Roșie nepregătită și nedotată. Au fost livrate în anul 1939 1.294 de obuziere de calibrul 122 mm pentru formarea artileriei la nivel de divizie și erau guri de foc mai puternice decât cele germane de calibrul 105 mm sau cele cehoslovace de calibrul 100 mm din dotarea trupelor române. Era o gură de foc redutabilă și obuzele lansate erau suficiente pentru interzicerea unui atac de infanterie pe timp de zi. Contrar legendelor istorice, artileria a făcut mai multe victime în prima conflagrație mondială decât temutele mitraliere și nici puștile n-au putut să egaleze ravagiile provocate de schije. Erau utile și pentru lovirea trupelor adăpostite în tranșee sau după diferite obstacole. Un personal instruit transforma obuzierul învechit ca aspect într-o armă de temut și era de preferat pentru mitraliorii și tunarii inamici să schimbe pozițiile după ce au tras un anumit timp.
Obuzierul avea o putere de foc interesantă pentru generali, era destul de ușor și puțin pretențios în timpul campaniilor, verificarea armelor fiind foarte riguroasă în sistemul sovietic de pregătire a producției de masă. Puterea de foc era bună, dar concentrarea era absolut necesară și divizia trebuia să aibă 28 de guri de foc. Înseamnă că Stalin a fost de acord cu dotarea a 46 de noi divizii de infanterie într-un singur an, ceea ce era mai mult decât întreaga armată pe care putea s-o mobilizeze autoritățile de la București cu tot ceea ce era utilizabil prin depozite. Alte 40 de divizii puteau să fie echipate după standarde în 1940.
Obuzierele de calibrul 122 mm erau considerate de către Stalin fundamentale în război și proiectilul de 122 mm era conceput astfel încât să fie lansat de către orice gură de foc de același calibru. Reducerea numărului de tipuri de guri de foc a fost considerată absolut necesară pentru asigurarea unor stocuri imense de muniție. Stalin a fost de acord cu producția de obuziere Model 1910/30 și erau gata de utilizare 5.900 de exemplare la 1 iunie 1941, ceea ce ar fi însemnat dotarea a 210 divizii de infanterie. Se putea chiar mai mult și au fost formate mari unități cu câte 32 de guri de foc în 1940. Nu exista armată în lume care să se compare cu ceea ce pregătea Stalin, dar după 22 iunie s-a trecut la modelul cu 16 piese, o unitate fiind mai ușor de manevrat și cu suficientă putere de foc în conturile în care mijloacele motorizate înregistrau pierderi grele.
Mai este interesant un alt aspect legat de dotarea artileristică a Armatei Roșii. Ar fi fost disponibile 210 divizii de infanterie, dar forțele Axei de la frontiera vestică erau numai 190 din toate categoriile de arme. Stalin putea să formeze mari unități de tancuri sau cavalerie cd solicitau mai puțin armament greu și astfel numărul de pioni putea să fie mărit. Era firesc ca Stalin să considere că trupele sovietice erau pregătite pentru a face față inamicului și chiar să treacă la ofensivă în numele revoluției mondiale.
Obuzierul de calibrul 122 mm a fost o armă redutabilă și a fost utilizată până la sfârșitul ostilităților. A fost apreciat și de către militarii Axei și industria germană a trecut la producerea de obuze până la sfârșitul războiului din cauză că nu exista un model mai bun pentru sprijinirea militarilor din prima linie. Proiectanții germani n-au reușit să conceapă ceva asemănători și atunci când au avut la îndemână armament de captură.
Trebuie să se termine cu legenda despre un Stalin nepriceput în domeniul militar din moment ce avea consilieri pricepuți și dispunea în permanență pe birou de cărți despre conducerea trupelor la nivel tactic și strategic. Istoricii din lagărul socialist au vrut să fie pe gustul conducerii de partid și de stat și au scris astfel încât să fie respectate indicații prețioase. S-a preferat un stil de procuror în redactarea cărților și chiar Stalin a căzut victima sistemului. Politruci mici și-au permis să-l acuze pe dictatorul totalitar pentru un pumn de arginți.
Se pune întrebarea cât timp istoricii vor mai scrie despre o lipsă de interes a lui Stalin pentru politicile de înarmare și vor trece sub tăcere mii de tunuri de câmp. Se găsesc însă din belșug conservatori, cei ce cred că redactează articole științifice dacă lansează teze definite drept patriotice. Stalin a fost un criminal prin deciziile luate, dar la nivel de dotare cu armament a reușit să dezvolte o producție cu destinație specială fără egal în Europa și chiar la nivel planetar.
Sursă imagine: Picryl