Al Doilea Război Mondial a început oficial la 1 septembrie 1939, dar un conflict de amploare se desfășura în zona de contact dintre lumea mongolă și cea japoneză. În plus, trupele sovietice erau implicate de partea forțelor comuniste din statul zis aliat. Conflictul de graniță era și un excelent prilej pentru testarea de arme și, mai ales, pentru găsirea structurii marilor unități potrivite unei conflagrații în care mașinile și gurile de foc luau locul oamenilor. Iosif Stalin aștepta victoria împotriva fanaticilor militari niponi, cei care urmau să primească și o lecție despre ceea ce înseamnă Armata Roșie. Luptele decisive au început la 19 august 1939 și obiectivele au fost atinse. Trupele japoneze n-au fost trimise la atac atunci când imperiul roșu era încolțit de către diviziile germane. Conducerea de la Moscova a vrut să evite un conflict pe două fronturi și planul strategic i-a ieșit în mod perfect.
Comandanții sovietici au avut voie să experimenteze combinații de oameni și arme pentru găsirea structurii ideale a unei divizii de infanterie, esența armatelor deoarece putea acționa în orice formă de teren și să depășească obstacolele naturale și antropice. Chiar dacă istoricii sunt încântați de tancuri și avioane, infanteriștii erau cei care deschideau breșele în dispozitivul inamic și ocupau terenul. Divizia 57 infanterie sau de pușcași în terminologia sovietică a fost un model de forță de izbire. Cea mai răspândită armă a rămas pușca Mosin-Nagant ce folosea cartușe puternice și avea o precizie bună împotriva unor militari izolați si câmpul de luptă putea să genereze confruntări în care armamentul greu să fie imposibil de utilizat sau să nu fie rentabil un tir intens. Pușca-mitralieră era distribuită din belșug în vederea copleșirii apărătorilor și 401 de guri de foc au fost înregistrate în actele birocraților. Au fost păstrate 179 mitraliere Maxim care să fie esența apărării prin tirul prelungit cu cartușele clasice de calibrul 7,62 mm. Răcirea cu apă a țevii era fundamentală pentru a putea țese o perdea de foc în fața tranșeelor. Tunurile erau esența forței de distrugere și erau 40 de piese de calibrul 76,2 mm, cele aveau un debit mare de proiectile și ar fi tăiat orice elan al trupelor inamice. Străpungerea ar fi fost, asigurate de 40 de piese cu calibrele până la 152 mm, proiectilele de circa 40 kg fiind capabile să neutralizeze orice fortificație de campanie și să execute foc de contrabaterie. Cum armata japoneză nu prea avea blindate, tunurile antitanc de calibrul 45 mm puteau să fie capabile să neutralizeze mitralierele inamice. Fiind ușoare, piesele scunde puteau fi împinse de servanți cât mai aproape de pozițiile de rezistență, mai ales că dispuneau de scuturi de protecție.
Mobilitatea este mult mai interesantă în războiul modern decât puterea de foc statică și divizia a primit 14 tancuri ușoare ce puteau să sprijine infanteria sau să efectueze manevre în spatele pozițiilor inamice. Se adăugau 17 mașini blindate ce aveau o viteză deosebită pe teren uscat. Nu ne sunt cunoscute exact tipurile trimise marii unități, dar erau unele dotate chiar cu tunuri de calibrul 45 mm.
Generalii sovietici au testat o astfel de divizie grea de infanterie și s-a considerat că efectivele umane au fost prea reduse și acestea au fost sporite până la peste 14.000 de militari. Au fost trimise și mai multe arme și mijloace motorizate, fabricile de camioane fiind special destinate armatei.
Mult mai interesante pentru Stalin erau marile unități de tancuri și Brigada 11 de tancuri era formată din 200 care de luptă și 22 de blindate. Brigada 6 de tancuri era și mai puternică prin cele 202 tancuri și 28 de mașini blindate. Nu sunt disponibile datele despre modelele introduse în organică, dar Armata Roșie nu ducea lipsă de mijloace motorizate și erau formate mari grupări ofensive compuse din tipurile T-26 și BT, cele din urmă fiind concepute special în vederea pătrunderii în adâncimea dispozitivului inamic și apărătorii ar fi fost zăpăciți de viteza mare a blindatelor. Armatele timpului erau insuficient motorizate și nu s-ar fi putut reface pozițiile ca pe vremea Primului Război Mondial.
Iosif Stalin a realizat un experiment militar de amploare și au fost trase concluzii interesante privind organizarea marilor unități și dotarea acestora cu armament nou. Vulnerabilitatea motoarelor pe benzină a dus la hotărârea trecerii pe motoare diesel, cele ce foloseau un combustibil mai puțin inflamabil, și a fost consolidat blindajul până când au apărut modelele KV-1 și T-34. Industria a trimis noi tunuri grele și munițiile au fost îmbunătățite și sporite cantitativ. Chiar dacă au fost luate tot felul de decizii privind modernizarea la standarde dincolo de nivelul al timpului, Armata Roșie a avut parte de surprize neplăcute și sângeroase, prima fiind cea din Finlanda. Războiul are întotdeauna căi ciudate de evoluție.
Sursă imagine: Tank Encyclopedia