Mulți nostalgici privesc cu plăcere spre trecutul comunist și susțin cu tărie că înainte era mai bine. Chiar perioada lui Stalin este adorată de către cei ce cred că atunci a fost epoca de maximă înflorire a Uniunii Sovietice și a fost înfrânt vrăjmașul nazist. S-a mers cu cultul până la transformarea dictatorului în sfânt la care se închină cei ce nu citesc.
Realitatea a fost că Iosif Stalin a ridicat o economie care să susțină un perfect instrument de război. Adepții de stânga sau presupuși patrioți ruși zic că a fost o politică înțeleaptă în vederea realizărilor poporului sovietic. Realitatea a fost că toate fabricile au fost ridicate pentru îndeplinirea planurilor stabilite încă din 1924 și totul era organizat în jurul industriei grele. Chiar dacă fabricile din epocă erau noi și dotate cu utilaje performante, fericirea oamenilor nu se vedea la orizont. Dimpotrivă. S-a ajuns până la moartea în masă a locuitorilor din Ucraina, teritoriu ce era prin excelență un grânar al Rusiei, fenomenul fiind denumit astăzi Holodomor.
Popoarele din vastul spațiu comunist erau menite să fie sacrificate pentru punerea în aplicare a ideii de revoluție mondială sau de cucerire a întregii planete pentru a aduce o lume nouă, lipsită de exploatarea omului de către om. O astfel de realizare nu era posibilă decât prin dezvoltarea producției de armament și contau deosebit de mult mijloacele motorizate. Viteza unui infanterist era prea redusă pentru o misiune epocală.
Tunul era principalul mijloc de distrugere pe câmpul de luptă, dar era prea lent și atunci s-a apelat la tanc. Era un mijloc motorizat cu masa in creștere și care putea să străbată orice teren cu ajutorul șenilelor. În plus, mobilitatea îi permitea să se sustragă focului inamic de artilerie. Blindajul era suficient pentru a trece prin focul de baraj al mitralierelor. Dorința lui Stalin era lege și au fost asamblate în 1931 835 de exemplare, dar au fost cam puține după gustul dictatorului și au fost livrate 3.121 de mașini speciale în anul următor. S-a ajuns la un vârf de 3.819 unități în 1933. Ar fi fost suficiente pentru formarea a 19 divizii cuirasate și erau mai multe decât va avea Hitler concentrate în 1941 la granița de vest a Uniunii Sovietice.
Dotarea armatelor statelor vecine era mai mult decât precară. România Mare dispunea în epocă numai de tancuri Renault FT-17 ce proveneau din Marele Război. Nu erau instrumente de invazie din cauza vitezei reduse. În plus, erau prea puține și ar fi fost suficiente doar să susțină o singură luptă de amploare. Tunurile de la bord erau bune doar pentru lupta împotriva infanteriei, dar multe exemplare dispuneau numai mitraliere. Doar Polonia avea un potențial militar mai ridicat, dar nu avea un buget conceput pentru ofensivă.
Situația era complet diferită în Uniunea Sovietică. Fondurile erau nelimitate pentru domeniul militar și industria a început să livreze care de luptă din seria BT. Primele au fost cele din varianta BT-2 și 620 de exemplare au părăsit porțile fabricilor în 1932 și 1933. Era loc de îmbunătățiri și s-a lansat în producție BT-5 cu 761 exemplare de serie și alte 96 erau dotate cu radio. Erau mașini de luptă ce puteau să depășească viteza de 50 km/h pe șenile.
Soarta omenirii era hotărâtă la Kremlin, dar se aștepta momentul în care lumea capitalistă ar fi fost cuprinsă de mari frământări sociale sau chiar de un nou război. Mișcarea comunistă ajuta din plin la subminarea statelor europene. Situația internațională nu s-a copt până-n vara anului 1939 și, în urma Pactului Molotov-Ribbentrop, tancurile cu stele roșii au avut drumul deschis.
Sursă imagine: Wikimedia Commons