Istoriografia mondială are anumite teze definite drept adevăruri ştiinţifice şi acestea sunt repetate la infinit pentru a intra în creierul maselor precum religiile. O astfel de idee cultivată a fost cea despre lipsa de pregătire a Uniunii Sovietice pentru confruntarea cu armata lui Adolf Hitler şi istoricii au descoperit că Stalin a omorât ofiţerii de valoare, n-a luat în considerare avertismentele serviciilor de spionaj şi ale viitorilor aliaţi şi n-a trimis suficientă forţă militară la frontiera vestică. Mai mult. N-a permis producerea de armament modern pentru a putea să înfrunte Wehrmachtul. Uniunea Sovietică era o ţară paşnică şi doar se avea grijă de fericirea oamenilor ce tocmai intraseră sub dominaţia Kremlinului în anii 1939 – 1941. Liderul de partid şi de stat avea încredere în cuvântul dictatorului de la Berlin şi nu acorda atenţie spuselor propriilor generali, cei ce tot timpul erau urmăriţi de poliţia politică şi pedepsiţi pentru orice. S-a ajuns la concluzia că la 22 iunie 1941 s-a produs un atac prin surprindere şi astfel a fost posibil dezastrul din primele şase luni de lupte. Oare chiar să fi fost Stalin paranoic şi să se aflat permanent cu mintea într-o altă lume?
Datele publicate până acum demonstrează că liderul de la Kremlin a fost mult mai realist şi mai priceput în treburile militare decât lasă să se înţeleagă cei ce sunt năimiţi pentru a inventa poveşti despre trecut pentru gustul anumitor centre de putere. Uniunea Sovietică era un adevărat bastion al muncitorilor şi ţăranilor, termenul din fortificaţiile militare nefiind folosit întâmplător sau ca figură de stil. Armata Roşie dispunea de armament din belşug şi fabricile erau trecute pe picior de război pentru a produce tehnică modernă în serie. Iosif Stalin a aprobat producerea de armament care să fie peste ceea ce aveau inamicii în dotare şi inferiori erau germanii ce se credeau superiori. Conducătorul comunist aflase despre puşca automată şi a fost interesat de proiectarea unui model viabil. Specialiştii au reuşit crearea modelului SVT-38, perfecţionat în SVT-40, şi acesta a intrat în fabricaţie la întreprinderi din Tula, Ijevsk şi Kovrov. Ar fi fost ideal ca trupa profesionistă să fie dotată cu arme ce nu mai necesitau mânuirea închizătorului şi care dispuneau de magazii cu zece cartuşe, dublu în raport cu o puşcă cu repetiţie clasică. Folosind cartuşul puternic de calibrul 7,62 mm, gura de foc permitea un tir rapid la distanţe mari, ceea ce era un avantaj în lupta modernă.
Soldaţii germani au fost impresionaţi de ceea ce au găsit abandonat şi au utilizat capturile împotriva foştilor proprietari. Asaltul din 22 iunie 1941 a dus însă la o schimbare a priorităţilor pentru Iosif Stalin şi s-a trecut la arme mai simple şi ucigătoare. S-a revenit la puştile Mosin-Nagant pentru tir la distanţă şi pentru luptele apropiate era preferat pistolul-mitralieră. Masele de soldaţi instruiţi sumar nu erau potrivite cu o tehnică pretenţioasă la manipulare şi întreţinere. Au fost totuşi asamblate circa 1,6 milioane de exemplare şi acestea au influenţat producerea modelului G-43 al germanilor.
Armata Roşie era în 1941 mai bine dotată decât orice organism militar al timpului şi fabricile livrau din ce în ce mai mult armament, muniţii şi echipament, dar s-a produs atacul german şi toată planificarea a fost nimicită. Au fost pierdute sute de mii de arme cu încărcare automată şi cele mai bune efective, totul în paralel cu dereglarea sistemului industrial şi a celui de transport. Lovitura a fost aproape mortală şi cu greu şi-a revenit colosul industrial, noi şi noi armate fiind ridicate pentru oprirea ofensivei inamice.
Iosif Stalin nu putea să creadă că Germania este capabilă să trimită la atac o trupă slab dotată şi fără rezerve strategice pentru o campanie de amploare. Au fost făcute analize în cercuri restrânse şi Uniunea Sovietică avea avantaje cantitative şi calitative la categoriile principale, inclusiv armament de infanterie. Socotelile raţionale n-au fost valabile şi pentru Adolf Hitler, cel care a dat ordinul de atac cu efectivele şi resursele pe care le avea. Superiorii rasiali dovedeau o slăbiciune uimitoare tocmai în domeniul militar şi n-au înţeles cum funcţiona războiul industrial. Abia din anul 1943 a crescut producţia de armament, dar cursa era pierdută de dinainte să se tragă primul foc de armă în 1939.
Sursă imagine:Wikimedia Commons