Primul Război Mondial s-a încheiat pe 11 noiembrie 1918 prin capitularea Germaniei, cea care era lipsită de aliați și fără resurse pentru a mai înfrunta rigorile iernii. Victoria a aparținut și unui tanc mic numit Renault FT-17, o jucărie mecanică având la bord doi oameni și care putea să atace țintele cu mitraliere sau cu un tun de calibrul 37 mm. Spre deosebire de coloșii britanici, modelul francez avea un avantaj uluitor: turela se rotea 360⁰. Orice țintă putea fi atacată de mai multe blindate și astfel temutele mitraliere germane nu mai reprezentau un obstacol de netrecut.
Mașinile firmei Renault erau interesante, dar aveau cusurul că erau lente. Abia se târau și generalii au cerut progrese în domeniul motoarelor. Acestea au apărut după 1929 și s-a trecut la asamblarea de tancuri adevărate, rapide și cu mare putere de foc. Iosif Stalin a fost informat corect despre ceea ce pregătesc inginerii prin Occident și a cumpărat licențe britanice pentru T-26, americane pentru BT-2 și motoare de avion germane, utile și la blindate. S-a trecut la dezvoltarea modelului T-26 pentru însoțirea infanteriei și istoricii civili și militari privesc modelul cu dispreț. Era prea ușor și cu blindaj subțire. Realitatea era că inginerii i-au îndeplinit perfect visul lui Stalin în metal. Silueta era concepută să fie dificil de nimerit, motorul era de putere redusă pentru a nu consuma carburant în exces și tunul de calibrul 45 mm era cea mai bună armă de mare serie de la bordul unui blindat. Stalin a hotărât să fie montat și pe seriile BT sau pe mașini blindate și proiectilele erau livrate în cantități suficiente.
Tancul era bun, dar se punea problema cum să fie utilizat. Experții sovietici au venit cu ideea să fie utilizate 30 de tunuri pe kilometrul de front și bombardamentul să preceadă acțiunea a 15 sau 20 de tancuri. Infanteria nu trebuia să fie prea departe ca să nu permită scoaterea blindatelor din luptă cu ajutorul sticlelor incendiare sau a unor încărcături explozive. Armata Roșie dispunea de mase de T-26 și acestea puteau realiza breșe la nivel de divizie de infanterie. Puteau fi realizate și ofensive la scară mare cu ajutorul tancurilor tip T-28 și T-35 dacă inamicul deținea fortificații consistente din beton și cu ceva artilerie anticar. Spărtura urma să fie exploatată cu valuri de mașini BT-5 și BT-7 ce dispuneau de același tun de calibrul 45 mm.
Iosif Stalin a ales corect tunul de calibrul 45 mm deoarece dispunea de proiectile perforante și explozive. Nu exista tanc de mare serie în 1939 care să înfrunte muniția stalinistă și celelalte mari puteri erau rămase mult în urmă cu proiectarea. Gurile de foc britanice de calibrul 40 mm, cele ce erau montate pe tancuri Matilda II și Valentine, nu dispuneau de proiectile explozive pentru neutralizarea tunurilor inamice.
Doctrina militară sovietică punea un accent deosebit pe tancuri și industria le producea în mare serie. Tancul este o mașină ofensivă prin definiție, dar modelele BT-5 și BT-7 erau concepute numai pentru manevre rapide în teritoriul inamic și aveau o rază mare de acțiune datorită rezervoarelor generoase de combustibil. Industria livra totul în serii mari și Stalin era generos cu comenzile.
Este interesant de precizat că nu exista vreun stat vecin care să dispună de tehnică blindată de calitate și care să poată fi utilizată contra Uniunii Sovietice. Finlanda, Estonia, Lituania și Letonia nu contau în domeniul carelor de luptă. Conducerea de la București a avut multă vreme numai exemplare de Renault FT-17 ce nu aveau posibilități antitanc. Numai Polonia avea ceva mai multă tehnică blindată, dar era tot ușoară și cu tunuri de calibrul 37 mm. Nici Wehrmachtul nu era bine dotat și dispunea de prea multe exemplare de Panzer I și Panzer II, cele ce nici măcar nu erau tancuri prin armamentul de la bord. Dacă se ia în calcul tunul de la calibrul 45 mm în sus, se ajunge la concluzia că toate marile puteri stăteau foarte prost la capitolul înzestrare și aveau mașini ce cu greu se puteau fabrica în serie mare și apoi erau probleme cu întreținerea. Iosif Stalin a cerut o minune tehnică în stare să lupte, să fie ușoară și cu o construcție cât mai simplă. Nu dorea bijuterii tehnice și finisate precum automobilele de lux. Condițiile de pe front nu permiteau recuperarea și întreținerea unor tancuri complicate și era de preferat ca echipajele să poată realiza unele reparații ușoare, eventual cu piese de la un alt exemplar identic distrus.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
