Anglia medievală a avut o istorie complicată din cauza luptelor pentru putere, veșnică obsesie a celor din elita societății. Războiul celor Două Roze a fost renumit prin cruzimea beligeranților și mereu era nevoie de noi efective. Henric al VII-lea a strâns mercenari într-o armată și a ajuns învingător din marele conflict civil. Steagurile învingătoare au intrat în Londra, dar bucuria a fost de scurtă durată. Moartea a început să secere în masă și nu făcea diferență între militari și civili. Se pare că prefera bărbații în putere și nici pe bogații zilei nu-i ierta. A durat până-n 1492 si coșmarul s-a stins.
Maladia părea că a dispărut ca un vis urât după acest puseu, dar au venit alte valuri. A apărut în 1507, 1517 și 1528, negustorii răspândind molima și pe continentul european. Ultimul val a ajuns chiar și-n Rusia. Mortalitatea a fost deosebit de ridicată și l-a pus pe fugă spre locuri mai ferite chiar și pe temutul rege Henric al VIII-lea, cel ce era deosebit de curajos în ceea ce privește uciderea femeilor.
Epidemia a intrat în istorie cu denumirea de Sudor anglicus, dar a dispărut după 1551 și n-ar fi mai fi afectat Anglia și Europa, populația fiind cumva imunizată.
Medicii au început să caute vinovatul de masacrul din epoca Renașterii și au fost încercate soluții precum tifosul exantematic. Problema era că simptomele nu se potriveau cu cele descrise și s-a ajuns la concluzia că a fost o puternică manifestare a hantavirusului provenit de la rozătoare, cele ce colcăiau peste tot. S-a lansat și teoria infectării cu spori de antrax. Ipotezele despre bolile din trecut pot fi multe din moment ce simptomele sunt descrise cu zgârcenie și fără limbajul de specialitate de astăzi.
Boala descrisă a fost transmisă în 1485 de către militari și prefera să atace masiv bărbații maturi. Nu ierta nici celelalte categorii de vârstă. Viteza de răspândire indică o transmitere pe calea aerului și agresivitatea agentului patogen era direct proporțională cu densitatea populației. Microbul ataca plămânii și putea să ducă la o sufocare treptată, cea care ducea la efortul deosebit de a respira și o transpirație ce anunța decesul. Cei ce scăpau nu aveau imunitate și sufereau mult timp de o slăbiciune îndelungată. Oare cine să fi fost agentul infecțios care a nenorocit poporul englez în mod special?
Datele transmise din trecut duc imediat cu gândul la o puternică infecție cu Mycoplasma pneumoniae, ființă invizibilă aflată la limita dintre bacterii și virusuri. Adoră să se înmulțească în comunitățile de militari cât mai concentrate. Bacteria provoacă pneumonii grave ce duc la epuizarea organismelor umane atinse și nu conferă imunitate. Poate să intre adânc în trup și să atace creierul, rinichii, inima și articulațiile. Este interesant că poate să modifice funcționarea sistemului imunitar și acesta se întoarce împotriva victimei, articulațiile distruse fiind cele mai vizibile manifestări la supraviețuitori. Mycoplasma are și obiceiul urât să genereze epidemii la fiecare câțiva ani, ceea ce au demonstrat studiile medicale din ultimele decenii.
Mycoplasma pneumoniae putea să acționeze liniștită în secolul al XVI-lea din moment ce medicii epocii nu știau cu cine au de-a face și erau dezarmați din punct de vedere farmaceutic. A însoțit armatele și lovea cu cât durata campaniei era mai mare. Cum starea de igienă era precară, micuța bacterie putea să ucidă liniștită.
Mycoplasma pneumoniae a avut o îndelungată carieră militară și rezervorul ostășesc asigura infectarea întregii societăți, comunitățile cele mai izolate, precum obștile de călugări, erau ocolite de epidemie. Dacă un bolnav ajungea în lumea izolată, urma un prăpăd demografic.
Mycoplasma pneumoniae este bacteria care trebuie urmărită cu mare atenție de către specialiști deoarece are un potențial ucigător deosebit. Acționează însă discret și încă este greu de descoperit în spitalele mai slab dotate. Nici medicii nu bănuiesc cu cine au de-a face.
Sursă imagine:Picryl
