Pentru a realiza un istoric al literaturii vechi este obligatoriu să se cunoască fenomenele din cuprinsul ei care trebuie proiectate permanent pe fundalul acestui întreg, pentru a înţelege fenomenele ce se petrec în graniţele diferitelor culturi şi pentru a aprecia valorile, locul şi rostul ei în contextul global al umanităţii.
Dorinţa de a scrie „învăţături”, care cuprind reguli observate de un domn în diverse împrejurări, expuse foarte clar şi logic în scop educativ, s-a manifestat încă de la vechii greci celebri: Hesiod cu pareneza Erga Kai êmetrai, poemul lui Phocylides şi discursurile lui Isocrate susţinute în cadrul Academiilor greceşti: Pros Nikokles, Pros Dêmonikon, prin care acest faimos Pseudo-Isocrate insufla conducătorilor o serie de precepte necesare în relaţia cu supuşii, iar concetăţenilor o puternică dragoste de patrie.
Într-o nouă etapă a evoluţiei istorice, cea care resimte anumite nevoi interne de dezvoltare a tradiţiei şi „sensibilităţii” pentru genul parenetic fondat de cultura veche greacă este literatura bizantină. Putem explica „gustul” şi atracţia pentru acest gen literar prin două perspective: aceea a necesităţii lăuntrice a culturilor timpurii pentru cunoaşterea unor „sfaturi” etice şi a unor cunoştinţe de ghidare în conducerea unui popor, dar şi perspectiva unei vastităţi a genului parenetic, care permite crearea unor conştiinţe noi proprii fiecărui popor cu aspiraţii spre o mare cultură de respiraţie şi audienţă universală. Astfel, reprezentanţi ai parenezelor bizantine: Synesios, care în Peri vasileias dă sfaturi tânărului Arcadius sprijinindu-se pe figuri emblematice ale Antichităţii greceşti; diaconul Agapet care îi dedică lui Justinian 72 de capete în Ekthesis Kephalaion parainetikôn preluând ideile predecesorului grec Isocrate sau împrumutând concepţii ascetice, precepte creştin-ortodoxe. În acest sens trebuie semnalat că celebra compunere a acestui „sfătuitor” a fost tradusă în toată Europa: Opusculum Agapeti diaconi de officio regis ad Justinianum Caesarem şi publicată pentru prima oară la Veneţia, în 1504, cu titlu latin1. Şi faimosul patriarh Fotie preia discursurile lui Isocrate în Kephalaia parainetia ale cărei „capitole învăţătoare” le atribuie după tradiţie împăratului Vasile I Macedoneanul care le dedică fiului său, Leon al VI-lea cel Înţelept. Un alt continuator al cunoştinţelor de filozofie şi literatură veche este Theophylact Hephaistos, arhiepiscop de Ohrida, care foloseşte modelele predecesorilor antici şi bizantini în elaborarea scrierii parenetice Paideia vasilikê, în ediţia primă greco-latină din 1651: S. Patri nostri Theophylacti arhiepiscopi Bulgariae Institutio regia od Porphyrogenitum Constantinum, Paris2 închinată „porfirogenetului” Constantin, sintagmă omonimă utilizată ilustrativ în titlu. Creator al mai multor pareneze în Bizanţul precoce este Constantin Porfirogenetul, orientându-şi fiul Romanós după ţelurile educative proclamate în: De ceremoniis aulae bizantinae, De thematibus, De administrando imperio. Cel care încheie din nefericire literatura parenetică bizantină în 1417 este împăratul Manuil al II-lea Paleologul.
„În literatura bizantină şi apoi în literatura slavă învăţăturile către domni şi viitori domni formau un adevărat gen literar, foarte vechi şi foarte răspândit, începând din vremea lui Justinian cel Mare până către sfârşitul imperiului bizantin şi dincolo de acest sfârşit”3 este o concluzie la care ajunge marele nostru profesor universitar Vasile Grecu asupra al cărui merit de a traduce în româneşte textul grecesc voi stărui în subcapitolul dedicat versiunilor cărţii lui Neagoe Basarab.
Tradiţia textelor parenetice continuă şi în cadrul literaturii ruse vechi, distrugându-se printr-o singură şi, în mod îndrăzneţ, unică scriere parenetică prin utilizarea „învăţăturilor” propriu-zise încă din titlu: Poučenija sau Învăţăturile lui Vladimir Monomahul care preia numele bunicului din partea mamei, Constantin Monomachos, un mare împărat al Bizanţului. Învăţăturile lui Vladimir Monomahul au avut două date de înregistrare a apariţiei: în anul 1097 e conservat în unicul letopiseţ rus aflat în grija călugărului Lavrentie sau atestate în anul 1117, după părerea lui D.S. Lihacev, când se efectuau măsuri de protejare a scriitorilor conform lucrării acestui specialist intitulată Pamjatniki literatury Drevnej Rusi. Načalo russkoj literatury XI-načalo XII veka, Moscova, 1978, p. 459-4634. Această scriere parenetică rusă a marelui cneaz al Kievului necesită o dezbatere mai amănunţită prin similarităţile cu opera lui Neagoe Basarab, în mod evident, încă din titlul foarte asemănător. Poučenija cuprinde Învăţăturile propriu-zise, Autobiografia autorului, respectiv o povestire despre propria lui viaţă şi o scrisoare a aceluiaşi, către un alt cneaz, Oleg Sviatoslavici, toate aceste trei părţi condensate în numai 10 pagini. Asemănător cu Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie prin conţinut, izvor şi stil, cuprinzând bucăţi din Sfânta Scriptură, uneori apocrife, şi poveţe despre viaţa călugărească diferite de învăţăturile practice, Poučenija lui Vladimir Monomahul „începe cu sfaturi privind îndatoririle domnitorului faţă de Dumnezeu, apoi obligaţiile lui ca domnitor şi îndatoririle lui omeneşti”5. Scrierea cneazului rus este precedată de o scrisoare către principele Oleg cu ocazia morţii fiului său, Iziaslav, căzut în război, scrisoare ce simbolizează „o tânguire plină de tristeţe, dar împăciuitoare”6. Deşi nu s-a păstrat în întregime, această operă este „frământată” cu numeroase izvoare îmbogăţite de-a lungul pasajelor cu intervenţii originale ale autorului. Extrasele din Psaltirea, Învăţăturile Sfântului Vasile despre viaţa monahală, rugăciunile din trioduri, Cuvântările lui Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur formează izvoarele alături de un altul: Hexaemeronul Sfântului Vasilie cel Mare din Cesareea, cu o precizare mai interesantă că scrierile lui Vasilie cel Mare erau ataşate în cuprinsul Sbornicului lui Sviatoslav din 1076. Acesta includea traduse în slavoneşte şi Învăţăturile lui Xenofont şi Teodora.
Deşi asemănătoare prin conţinut, sfaturile lui Vladimir Monomahul nu depăşesc valoarea literară originală a Învăţăturilor marelui nostru voievod muntean de la începutul secolului al XVI-lea, care „au ieşit cu adevărat din viaţa proprie a poporului românesc”7. Opera cneazului „nu depăşeşte pretenţiile unui «îndreptar», concis şi concret, de comportare”8: „Mai mult decît orice nu-i uitaţi pe cei sărmani, ci, cît vă stă în puteri, hrăniţi-i, ajutaţi orfanul şi văduva [...], nu-i lăsaţi pe cei puternici, să piardă oameni. Nu ucideţi nici pe cel drept, nici pe cel vinovat [...], chiar dacă cineva va fi învinuit de moarte, nu faceţi să piară un suflet de creştin”9. În sprijinul acestei idei de diferenţiere vădită a celor două texte parenetice contribuie sugestiv părerea lui A.I. Iaţimirski: „Sfaturile lui Neagoe amintesc în mare măsură Cugetările împăratului roman (Marc Aureliu) sau Învăţătura cneazului kievean (Vladimir Monomahul), rămânând întrucâtva în urma primelor, dar depăşind cu mult pe cea de-a doua”10. Astfel, prin o întreagă bogăţie de texte literare parenetice, Neagoe Basarab a avut la dispoziţie o moştenire a unui „cortegiu de texte (...) «de sfătuire»”11 din categoria universal cunoscută a „Mirror of Princes”, „Furstenspiegel”, încercând să egaleze împăratul roman şi chiar autohtonizându-l fiind supranumit „Marc Aureliu al Ţării Româneşti”12 ori utilizând doar ca izvor Poučenija cneazului rus.
Referințe
1 Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche. Partea a II-a: „Genurile literare”, Editura Universităţii din Bucureşti, 1998, p. 229.
2 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 229-230.
3 Vasile Grecu, Influenţa bizantină în literatura românească, Conferinţă ţinută la Universitatea liberă din Bucureşti, în ziua de 23 noiembrie 1932, Cernăuţi, 1993, p. 19.
4 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 231.
5 Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, Bucureşti, 1947, p. 92-97.
6 Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 92-97.
7 Dan Simionescu, Istoria literaturii române din sec. XVI, Iaşi, 1942-1943, curs litografiat.
8 Dan Horia Mazilu, op. cit., p.231.
9 Vladimir Monomahul, Poučenija, în Pamjatniki literatury Drevnej Rusi. Načalo russkoj literatury XI – načalo XII veka, Moscova, 1978, p. 399.
10 A.I. Iaţimirski, Valaşski Marc Avrelii i ego poučeniia, în IORIAS, X, 1905, p. 339-372.
11 Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 228.
12 B.P. Hasdeu, Cuvinte den bătrâni, II, Bucureşti, 1878, p. 439.
Sursă imagine: Atitudini.com