Perioada comunistă din istoria României a fost acea eră în care aparatul de propagandă avea nevoie de lucrări colosale pentru a sublinia rolul revoluționar al partidului egalitarist. Înfrângerea munților din rocă dură putea să fie tocmai realizarea glorioasă de care avea nevoie partidul, personal tovarășul Nicolae Ceaușescu. Au fost aleși cei mai înalți munți și armata a fost trimisă la asalt. Drumul de 92 de kilometri a fost inaugurat de către Nicolae Ceaușescu la 20 septembrie 1974 după ce militarii și muncitorii au forțat rezistența Munților Făgăraș începând din anul 1970. Construcția este văzută de mulți contemporani drept o realizare deosebită a regimului impus de tancurile cu stele roșii pentru că astfel se putea dezvolta turismul din România socialistă. Dictatorul oferea variante de petrecere a timpului liber pentru masele de muncitori și țărani.
Realitatea este că realizarea drumului din nori n-a durat numai până la inaugurarea oficială, ci lucrările au continuat până-n anul 1980 când au fost terminate asfaltările. Nicolae Ceaușescu nu mai era interesat de construcția propagandistică din moment ce se gândea să treacă la realizarea Canalului Dunăre-Marea Neagră, proiect ce-i fusese drag lui Iosif Stalin.
Transfăgărășanul a fost realizat pe durata unui deceniu, dar n-a produs ceva util în raport cu costurile de execuție. A fost un model perfect de a demonstra că birocrația de partid și de stat avea idei fantastice pentru a da banii publici pe fantezii ideologice. Construcția gigantică n-a reușit să genereze venituri deosebite nici după 1980 și ar fi fost nevoie deoarece populația era supusă politicilor de economisire în vederea achitării datoriei externe . Orice sumă ar fi ajutat la îmbunătățirea situației maselor de muncitori și țărani, cei ce stăteau la cozi pentru toate mărfurile. Era evident că sistemul socialist de producție nu putea să funcționeze din moment ce planificarea era făcută haotic de către persoane lipsite de experiență și ghidate de principii elaborate chiar pe la jumătatea secolului al XIX-lea.
Drumul dictatorului a rămas și astăzi în aceeași stare ca acum cinci decenii. Este o panglică de asfalt pe unde nu sunt suficiente hoteluri pentru a genera venituri consistente la nivel local și la bugetul statului. Ar fi trebuit să se dezvolte ceva de tip Predeal la ambele capete ale căii rutiere, zona mediană fiind dificil de întreținut în timpul iernii. Nu s-a întâmplat în timpul dictaturii și nici în epoca democratică.
Construcția monumentală a fost inutilă din punct de vedere comercial, camioanele cu mărfuri fiind greu de văzut prin creierii munților. Ar fi fost mult mai utilă o șosea care să lege Curtea de Argeș de Valea Oltului și efectuarea unor lucrări de lărgire a rutei ce era și este o aortă economică. Se putea amenaja mai bine drumul Pitești-Râmnicu Vâlcea cu ajutorul detașamentelor militare epuizate în mod inutil prin munți. Forța de muncă și utilajele ar fi dat rezultate deosebite și pe Valea Prahovei, cea care încă este sumar amenajată. Marea problemă a României în perioada roșie a fost că drumurile țării nu erau asfaltate sau aveau o îmbrăcăminte asfaltică ușoară.
Mulți autori vorbesc și scriu despre rolul strategic al construcției, drumul montan urmând să lege garnizoana din Argeș de cele de peste munți. Teoria este frumoasă și hârtia suportă orice, dar este greu de crezut că ar fi trecut pe îngustul drum convoaie de camioane cu muniții, combustibil și armament greu. Șoseaua n-ar fi făcut față unui trafic greu în condițiile unui exces de umiditate. Ar fi fost imposibil de manevrat tancurile și transportoarele blindate fără un consum ridicat de carburant și fără riscul prăbușirii în prăpastie.
Transfăgărășanul a fost un coșmar pentru militari si muncitori și trebuie în fiecare an să ne aducem aminte pe 20 septembrie de ce înseamnă dictatura unui om scăpat complet de sub control și fascinat de ideile lui Iosif Stalin. A condus România socialistă numai după indicațiile primite de la Kremlin și așa se explică supraviețuirea la putere timp de aproape un sfert de veac. Construirea drumului după un capriciu al dictatorului a costat viața a 40 de oameni și pierderile au fost recunoscute oficial. Erau bărbați în putere, dar patria socialistă nu se putea ridica fără sacrificii. Cei care au lucrat pe șantiere cred că au fost mult mai multe victime, dar regimul a cosmetizat bilanțul pentru a da bine în fața istoriei.
Dominația comunistă a fost un regim de ocupație impus de Moscova în anul 1945 cu ajutorul tancurilor și nu avea vreo legătură cu interesele locuitorilor. Oamenii mai trăiesc cu iluzia că a fost bine înainte numai din cauză că sunt absolut nemulțumiți de ceea ce face clasa politică actuală, mereu pusă pe manipulare și agitație cu ajutorul unor lozinci. Nici nu mai contează ceea ce a făcut cel executat în decembrie 1989 și puterea unui mort este mai mare decât a viilor ce nu vor să gândească.
Regimul comunist de la București a mers din construcție inutilă în mai fără rost și a fost normal să se acumuleze datorii către creditorii externi și nivelul de trai era prăbușit. A fost Canalul Dunăre-Marea Neagră, a urmat combinatul metalurgic de pe malul fluviului de la Galați și apoi s-a ajuns la Transfăgărășan. Timp de un deceniu s-a muncit prin creierii munților și nu s-a realizat vreo producție de mărfuri în raport cu fondurile investite de către stat.
Sursă imagine: Wikimedia Commons