Domnitorul Mircea cel Bătrân a preluat puterea în anul 1386 și putea să aibă o viață obișnuită, constructor de biserici și atent la grupările boierești ce mereu subminau puterea voievozilor. Problema a apărut în anul 1388 dinspre sud sub forma călăreților otomani dornici de jaf și pentru care Dunărea nu era un obstacol absolut. Forța de izbire a noilor prădători era dată de numeroasa cavalerie ușoară și care era greu de combătut. Singurul aliat eficient al Țării Românești putea să fie doar Ungaria, dar regatul ducea o politică agresivă în numele catolicismului. Apropierea pericolului musulman a dus la trecerea peste bariera religioasă și cele două conduceri au început negocieri pentru încheierea unui tratat de alianță și înțelegerea a fost finalizată în ziua de 7 martie 1395 în urma întâlnirii celor doi conducători. Documentul era conceput în stil medieval al vasalității și prevedea clar condițiile în care se realiza colaborarea împotriva otomanilor.
Textul actului este deosebit de interesant pentru stabilirea cronologiei Bătăliei de la Rovine. Controversa a generat discuții aprinse în jurul tezelor lansate de diferiți autori și fiecare a dus lupte crâncene pentru impunerea propriilor idei. Au făcut apel la orice sursă documentară și nu conta cât de secundară era aceasta. Actul fundamental nu era însă interesant pentru că era prea clar.
Există două teorii importante despre datarea confruntării de amploare dintre oastea munteană și cea otomană. Unii istorici cred că lupta a avut loc în toamna anului 1394, dar sunt combătuți de cei ce susțin că a fost în mai 1395. Există și teorii care stabilesc că au fost două încleștări militare. Documentul de la Brașov vine să lămurească problema cronologiei principalelor evenimente militare. Domnitorul Mircea a inițiat o campanie-fulger împotriva bazei akîngiilor de la Karînovasî în timpul iernii și a fost un dezastru complet pentru militarii ce trăiau din jaf. Era evident că sultanul Baiazid Trăsnetul nu putea să accepte o astfel de umilință și că urma o expediție de cucerire cu trupe strânse din întreg imperiul. Prestigiul unui cuceritor era asigurat numai de numărul de victime și voievodul muntean s-a bucurat de succesul militar, dar a încheiat un tratat prin care putea să primească steaguri cu luptători de elită. Se prevedea clar în obligațiile celor două părți că regele Ungariei trimitea trupe spre Dunăre și românii urmau să asigure aprovizionarea și îngrijirea răniților, ceea ce era absolut normal în timpul unei colaborări. Se prevedea că erau acțiuni ofensive împotriva otomanilor ce atacau spre Dobrogea și este evident că nu se punea problema recuperării Țării Românești de sub dominația turcilor. Confruntarea legendară de la Rovine nu avusese loc, dar era posibilă după ce iarba creștea și se putea asigura hrănirea numeroșilor cai. Această acțiune era posibilă după 23 aprilie, vremea instabilă de primăvară cu multe ploi și chiar cu zăpezi fiind de domeniul trecutului. Este posibil deci ca data de 17 mai să fie cea a sângeroasei bătălii ce s-a desfășurat intr-un loc încă neidentificat. Problema era că soldații otomani și proviziile erau greu de strâns pentru că veneau de pe două continente și starea drumurilor nu era una bună. În plus, forțele din Asia treceau cu corăbii și se iveau noi probleme logistice. Marșul de apropiere de fluviul de frontieră implica trecerea Balcanilor.
Regele Sigismund de Luxemburg (1387 – 1437) a sosit cu o armată importantă pentru alungarea otomanilor ce profitau de existența unui cap de pod prin cetatea Turnu. Fortăreața a căzut după lupte aprige, dar nu a fost o victorie împotriva armatei principale a otomanilor. Regele s-a retras prin Banat pentru că situația părea stabilizată, dar a urmat contraofensiva otomană exact când forțele regale erau demobilizate. Lupta s-a dus în toamna anului 1395, poate la 10 octombrie, și steagurile muntene au fost obligate să se descurce doar cu ajutorul unor detașamente transilvănene. Chiar dacă otomanii au fost siliți să se retragă în rânduri strânse și făcând o carapace din scuturi, autoritatea domnitorului Mircea a fost zdruncinată prin defectarea unor boieri nemulțumiți de apropierea de lumea catolică și astfel a fost deschis drumul spre tron lui Vlad zis Uzurpatorul.
Sultanul Baiazid n-a fost mulțumit de rezultatele militare de la nord de fluviu, dar avea momentan nevoie de liniște pe frontul de Nord pentru realizarea marelui vis: cucerirea orașului Constantinopol. S-a întors la Edirne, a început un program edilitar de înfrumusețare a urbei, dar a dat ordine pentru acumularea de arme grele de asediu. Anul 1396 trebuia să fie cel al marii victorii prin cucerirea Cetății cetăților.
Bătălia de la Rovine a avut loc după 7 martie 1395 și chiar după expediția regelui maghiar din iulie. Toamna anului 1395 rămâne intervalul de timp posibil pentru încleștarea decisivă dintre cele două lumi și sezonul favorabil pentru deplasarea trupelor era posibilă până la 26 octombrie. Iarna nu era anotimpul în care oamenii să facă pe eroii la nord de Dunăre și-n câmp deschis.
Sursă imagine: Cunoaște Lumea