Conflictul mondial generat de puterile totalitare la 1 septembrie 1939 a fost descris pe larg în istoriografia universală și au apărut tomuri științifice impresionante prin număr și volum. Anumite teze au fost definite drept adevărate, acceptate drept științifice și repetate la simpozioanele savanților. Au fost și inoculate elevilor prin programe și manuale școlare. Acest fenomen este răspândit universal și nici România nu putea să fie ocolită. Dimpotrivă. Aparatul de propagandă dirijat de la București a impus modul de scriere a Istoriei și cărțile elevilor au rămas instrumente perfecte de manipulare a tinerilor în funcție de dorințele celor ajunși întâmplător la putere și dornici să fie veșnic în vârful piramidei sociale și politice.
S-a lansat teza care susține sus și tare că Berlinul n-a vrut să doteze trupele române în război din diferite motive. Afirmația este repetată în fel și chip în cărțile unor autori reputați prin titlurile științifice obținute. Cum Germania nazistă a fost un stat totalitar, nu se putea să facă vreo faptă pozitivă și afirmațiile specialiștilor sunt adevărate.
Se spune că au fost trimise 255 de tunuri Schneider, dar acestea erau prea puține în raport cu necesitățile conducerii de la București pentru a forma o armată modernă. Chiar dacă erau de origine franceză, istoricii le amintesc în trecere sau nici nu se ocupă de astfel de detalii. În realitate, piesele de artilerie aveau calibrul 105 mm și erau capabile să execute trageri la distanțe mari, ceea ce permitea lovirea bateriilor inamice și a trupelor de rezervă. Nu este de mirare că au fost formate divizioane și regimente speciale motorizate pentru a acționa rapid în zonele amenințate de inamic.
Livrarea germană din capturile făcute în Polonia a dus la o creștere substanțială a puterii de foc și nu se poate spune că Berlinul n-a trimis armament aliatului din Carpați.
Sursă imagine: Wikimedia Commons
