Bolșevicii au preluat puterea în noiembrie 1917 în urma atragerii maselor de ostași convinși că luptă pentru pace și pământ. S-a format un organism statal care trebuia să formeze baza viitorului lagăr comunist. S-a construit o industrie grea și au fost puse bazele Armatei Roșii, o mare nevoie de specialiști dominați de ideologie ducând la formare superficială. Sistemul de învățământ a fost dezvoltat, dar imperiul era prea vast și timpul prea scurt pentru a se forma cadre de nădejde și îndemânatice. A fost normal să apară probleme grave și dezastre fără precedent.
Iosif Stalin a considerat că experții naziști au demonstrat suficient că rachetele sunt utile în războiul modern. S-a dezvoltat un întreg sector industrial și de proiectare. Ideea a rămas lege și popoarele din Rusia au fost obligate să suporte dezvoltarea sistemelor de arme deosebit de costisitoare prin cantitate și calitate. Stocurile au fost utilizate în mare parte în conflictul din Ucraina, dar altele sunt produse în ritm alert și nu contează costurile. A fost un coșmar financiar, dar nu se uita birocrația de partid la detalii. Era normal ca nivelul de trai să fie scăzut și după datele oficiale ale regimului. Aluminiul, uraniul, kerosenul și acidul azotic au fost produse în cantități uriașe pentru a asigura supremația în domeniul armamentului reactiv. Costurile au rămas secrete, ceva tipic regimului extremist.
Armamentul reactiv a fost răspândit în tot lagărul comunist și avea destinație de la lansatoarele de rachete și până la coloșii nucleari. A fost firesc să apară probleme din neatenție, mereu birocrații cerând mai mult și mai repede. Catastrofa a apărut la 24 octombrie 1960 și n-a putut fi ascunsă deoarece a murit în incident mareșalul Mitrofan Nedelin, cel ce supraveghea în mod direct programul de rachete balistice strategice și cu rol spațial. Numărul de victime a fost discutat, dar astăzi se consideră că au fost 126, multe făcând parte din personalul specializat în domeniu. A fost o lovitură gravă dată programului militar sovietic prin dispariția unor specialiști dificil de înlocuit. Nici nu mai conta pierderea rachetei intercontinentale ce avea cel puțin 140 de tone.
Rachetele sovietice erau urmașele celor naziste și foloseau combustibil și oxidant lichizi deosebit de reactivi. Un combustibil ieftin era kerosenul și era normal să nu fie disponibil pentru domeniul civil. Acidul azotic, zis Veninul diavolului, era utilizat pentru a obține reacții violente și cu mari degajări de gaze, cele ce ieșeau cu mare viteză prin ajutaje. Cum acidul putea să atace componentele rachetei, arma era păstrată fără combustibil. Nici oxigenul lichid nu era diferit. Orice scurgere îmbogățea atmosfera și numai o scânteie transforma totul în bombă și rug. Așa s-a întâmplat la 24 octombrie 1963 cu o rachetă R-9 și vreo 80 de tone de materiale de calitate au devenit istorie. Șapte persoane au pierit.
Cum lagărul comunist trebuia să fie mereu în fruntea cercetării științifice, Kremlinul a dat ordin să fie realizate avioane civile cu reacție capabile să zboare cu viteze supersonice. Savanții s-au executat cu plăcerea omului care face ceea ce vrea și a apărut modelul Tu-144. A fost o mare realizare din moment ce se demonstra că Uniunea Sovietică a reușit să dezvolte programul înaintea capitaliștilor ce finanțau mai cunoscutul Concorde. Era un gigant de 99,2 t de materiale speciale și de cea mai bună calitate din spațiul civil. Avea nevoie la un zbor de până la 93 t de carburant de aviație, ceea ce era un efort financiar cumplit pentru un stat care nu putea să ridice nivelul de trai prin aprovizionarea cu cele necesare unei gospodării modeste. Au fost asamblate 16 aparate, dar două catastrofe aeriene din 1973 și 1978 au dus la interzicerea zborurilor cu pasageri la bord și, din 1983, au încetat cursele aeriene cu mărfuri. Aparatul era nerentabil, o adevărată gaură neagră din punct de vedere financiar prin faptul că avea consumuri ridicate de petrol și necesita o întreținere deosebită. Statul sovietic și-a permis multe fantezii, dar Tu-144 era o calamitate economică în timp ce populația nu avea la dispoziție autobuze suficiente nici în orașe. Statul sovietic putea să constate că aparatul se dilata la viteze ridicate din cauza frecării cu aerul și toate componentele erau supuse uzurii. Fiecare zbor implica verificări minuțioase și de durată, ceea ce ducea la un număr redus de curse și se alegea praful de ideea de rentabilitate.
Aceeași fantezie exista și în România socialistă, stat în care au fost realizate din piese importate sau produse local, nouă avioane de pasageri ROMBAC 1-11 până la evenimentele din 1989. Este interesant de observat că regimul comunist producea avioane de transport ce nu erau rentabile pe cursele scurte din țară și populația nu avea voie să călătorească în afara granițelor. Au fost făcute în perioada 1980-1989, adică atunci când nu se găsea nici măcar pâine prin magazine și fiecare se descurca după cum putea. Autobuzele erau din ce în ce mai rare și băteau orice record la înghesuirea călătorilor. Statul comunist a avut grijă să reducă numărul de mijloace de transport pentru a face economii în vederea achitării datoriei externe, dar avioanele produse erau scumpe și consumau carburant de aviație ce nu era la fel de banal precum motorina. Ce putea să facă populația cu avioanele ce aveau la dispoziție doar câteva aeroporturi?
Regimul comunist a fost pur utopic și avea de îndeplinit tot felul de fantezii scrise de cei de la putere pentru a respecta ideile unor morți din secolul al XIX-lea. Comunismul a însumat o serie de teze plăcute celor ce erau naivi și idealiști, dar punerea în practică a fost catastrofală și statele nu se puteau menține decât prin teroare și muncă forțată. Se zicea că este progres, dar elevii din Argeș tăiau coceni cu secerile ce aminteau de trecutul îndepărtat. Din păcate, încă mai sunt politicieni ce cred în fanteziile unor intelectuali din secolul al XIX-lea. Egalitatea și lipsirea de avere personală nu se pot realiza decât prin forță cât mai brutală. Omenirea cunoaște o adevărată beție ideatică și este prea greu să se ajungă la interpretări raționale.
Un aspect interesant al economiei sovietice trebuie amintit drept concluzie și pentru a se vedea care era adevărata gândire de la Kremlin. Erau dezvoltate fabrici de rachete fără egal în lume prin număr și performante, dar cerealele pentru hrănirea populației veneau din lagărul capitalist, chiar de la imperialiștii americani, la schimb cu aur sau cu titan, metal din care erau făcute avioane de luptă. S-a organizat o industrie artificială, de război, ceea ce a dus la prăbușirea lagărului socialist în 1989-1991.
Sursă imagine: Wikimedia Commons