Rămasă în conştiinţa posterităţii drept una dintre cele mai exacte, mai cuprinzătoare şi mai incisive descrieri ale dinamicii conflagraţiei ca fenomen universal, general-uman, proza urmuziană Emil Gayk poate servi şi azi ca un excelent microtratat parabolic de geopolitică, în contextul relaţiilor internaţionale din ce în ce mai complicate, aşa cum cărţi precum Ciuma lui Albert Camus sau Dragoste în vremea holerei al lui Gabriel García Márquez au fost redescoperite în urmă cu mai bine de trei ani şi jumătate în condiţiile nesiguranţei şi anxietăţii provocate de pandemie. Stilul percutant şi pragmatic al dezinvoltului Urmuz, părinte meteoric şi enigmatic al Avangardei româneşti, un caz nu doar prin particularităţile operei şi biografiei, ci şi prin evoluţia receptării, nu putea scăpa nici intuiţiei critice a lui Marin Sorescu, poetul-eseist subliniind vizionarismul pe care prozatorul l-ar fi dovedit anticipând al Doilea Război Mondial: ,,Piramidele egiptene sînt – aţi observat? –, de cîte ori se face vreo descoperire ştiinţifică mai importantă, puse de acord cu această descoperire. Adică se constată că vechii constructori ştiuseră şi asta. [...] la fel şi noi, ce putem spune e că Urmuz ştiuse de izbucnirea celui de-al doilea război mondial“ (Marin Sorescu, Teoria sferelor de influenţă, Bucureşti, Editura Eminescu, 1969).
Reprezentat sub forma unor alegorii, cu doi actanţi a căror bizarerie se integrează firesc în decorul absurd al întregii naraţiuni, războiul e, de fapt, adus de Urmuz la esenţa sa adevărată, demascat, cu un admirabil realism cinic, în nonsensul şi în capriciul care îl definesc. Dincolo de conexiunile care se pot face cu datele istorice şi politice, extraliterare, ale momentului la care a fost scris textul, un lucru este limpede din perspectiva universalităţii şi perenităţii imaginarului urmuzian: viziunea sa caricaturală, cu infuzia consistentă de grotesc, se potriveşte cel mai bine naturii în sine a oricărui război şi conflict. Făptura contorsionată a lui Gayk (,,Ascuţit bine la ambele capete şi încovoiat ca un arcˮ) e, de departe, cea mai elocventă imagine a stării de pândă, expresie a unei vigilenţe instinctive pornite dintr-o conştiinţă neadormită a ameninţării mereu posibile, a unui adversar nedefinit care poate lovi oricând: ,,Ascuţit bine la ambele capete şi încovoiat ca un arc, Gayk stă totdeauna puţin aplecat înainte, astfel că poate uşor domina împrejurimile. Ţine să fie pregătit pentru orice eventualitate (...)ˮ Seria deconcertantă de precauţii militare şi diplomatice pe care şi le ia personajul (,,doarme numai în frac şi mănuşi albe, păstrând ascunse sub pernă o notă diplomaticăˮ şi ,,o mitralierăˮ) este parazitată de un element caraghios-domestic (rezerva de...pesmeţi: ,,o cantitate respectabilă de pesmeţiˮ) care compromite aerul grav şi impresia de control deplin asupra situaţiei, în stilul obişnuit al parodiei şi în cel specific urmuzian al rupturilor operate cu măiestrie în coerenţa şi în logica oricărui fenomen.
Dificultatea lui Gayk de a rămâne în ,,neutralitateˮ (,,Timpul şi-l petrece înotând continuu 23 de ore, însă numai în direcţiunea nord-sud, de teamă de a nu ieşi din neutralitateˮ), determinată, evident, de condiţia sa eminamente ofensivă (,,îţi face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguliˮ), surprinde alegoric cu o rară precizie fragilitatea care defineşte întotdeauna orice echilibru de forţe, precaritatea oricărei stări de pace, mereu gata să fie tulburată de susceptibilitatea şi încordarea fiecăreia dintre tabere. Trecând peste indicaţiile de politică externă desprinse parcă dintr-un poem onirist (,,susţine însă că trebuie cu orice preţ să obţinem prin intervenţia Vaticanului Năsăudulˮ), proza urmuziană se îndreaptă cu o siguranţă impasibilă, demnă de o mare naraţiune, spre punctul de maxim interes reprezentat de conflictul dintre Gayk şi nepoată. Şi aici totul este paradigmatic, exemplar, o adevărată schemă general-valabilă pentru orice conflagraţie: cu paşi mici şi cu avântul pe care îl dă prima victorie, ,,încurajată că a fost atât de uşor satisfăcutăˮ, nepoata forţează lucrurile şi încearcă, aşa cum face orice putere, să obţină mai mult: ,,nu pregetă mai târziu să ceară să i se garanteze şi accesul la mare.ˮ Reacţia lui Gayk este pe măsură: ,,Gayk atunci, drept orice răspuns, sări brusc asupra ei şi o ciuguli de nenumărate oriˮ. Cum dialogul nu înseamnă, într-un asemenea conflict, decât afirmarea, şi de o parte, şi de cealaltă, a dreptăţii absolute şi legitimarea oricărei atrocităţi prin punerea ei pe seama mişcării inadmisibile a adversarului, şi în textul urmuzian războiul începe şi ţine ,,mai mult ca trei ani de zileˮ. Şi tot ca de fiecare dată, conflictul încetează când ambele părţi îşi epuizează resursele: ,,însă în cele din urmă Gayk, fiind avansat mareşal pe câmpul de luptă şi negăsind acolo nici un ceaprazar militar (...) renunţă de a se mai bate şi ceru pace. Aceasta conveni de altfel de minune şi nepoatei sale, care tocmai atunci căpătase un furuncul şi căreia, rămasă cu retragerea tăiată, nu i se mai trimitea nici fasole, nici benzină.ˮ Condiţiile păcii continuă să mixeze cu aceeaşi vervă ironică şi cu satisfacţia disproporţiei termenii istorici cu lucruri derizorii: Gayk va primi, ,,sub garanţia şi controlul Marilor Puteriˮ, ,,câte o litră de grăunţeˮ de la nepoată, iar aceasta din urmă ,,obţinu în sfârşit o fâşie lată de doi centimetri până la mareˮ. Aceeaşi alternare de termeni militari şi comic-domestici coboară întreaga tectonică a războiului acolo unde îi este locul: la nivelul unui joc în care puternic până la capăt nu este, de fapt, nimeni, iar câştigurile sunt nesemnificative în raport cu pierderile.
Cu o luciditate remarcabilă, Urmuz deconstruieşte iluzii înfumurate de putere, mutându-le într-un registru ludic neaşteptat de proaspăt şi azi. Meritul prozei Emil Gayk este în primul rând acela de a fi reuşit o dezeroizare şi o desolemnizare (prin parodie) în genul celei cultivate de Stendhal în Mânăstirea din Parma sau, la noi, de Camil Petrescu, în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, unde valorile tari, tradiţionale ale ideii de confruntare militară a maselor se destructurează în mişcarea browniană, dependentă de atâtea necunoscute şi turnuri imprevizibile, a indivizilor aflaţi mai curând sub semnul hazardului decât al strategiei.
Sursă imagine: Muzeul Curtea de Argeș