Începutul unei oarecare domnii
Domnitorul Vlad Țepeș și-a început activitatea de conducere în anul 1456 și era văzut ca un oarecare venit la cârma Țării Românești. Trebuia să fie o marionetă supusă grupărilor boierești și să se închine concomitent Regatului Ungariei și Imperiului otoman. Important era ca boierii să se bucure de berechet și huzur. Aceasta era pohta celor bogați și puternici. Voievodul era însă energic și hotărât să facă și ceva fapte mărețe, care să rămână în istorie, autoritatea centrală fiind cea chemată să asigure ordine, forță și prestigiu. Izvoarele istorice amintesc de întărirea armatei prin efectuarea de exerciții, aducerea de armament și de mercenari. Vlad Țepeș fusese o vreme trimis gaj în lumea otomană și cunoștea modul în care erau folosite armele orientale dar le cunoștea și pe cele din lumea creștină. S-a pus accent în mod corect pe cavalerie, cetele mobile putând să suplinească inferioritatea numerică și să acționeze prin manevre fulgerătoare împotriva unui adversar lent și cu forțele dispersate. Totuși, a fost ridicat Turnul Chindiei, diferit de reconstituirea actuală, și orașul Târgoviște era înconjurat cu o palisadă. Cetatea Poienari a fost consolidată și extinsă în cel mai scurt timp posibil și s-a scris că s-a folosit munca forțată a celor care l-au trădat cândva pe voievod. Au fost multe de făcut în perioada 1456-1461.
Enervarea unui padișah
Activitatea domnitorului n-a fost pe gustul sultanului Mehmed al II-lea, cel ce cucerise Constantinopolul în anul 1453. Dornic să elimine autonomiile creștine, a dus o politică provocatoare și s-a ajuns la o confruntare militară începând din anul 1461. Cum forțele dunărene nu se descurcau cu valahii, a fost necesară organizarea unei expediții sultanale. Au fost trimise porunci pentru strângerea de merinde și de trupe necesare formării și aprovizionării unei armate impresionante. Nu era padișahul mulțumit cu lucruri mărunte și tot imperiul a fost obligat să se forțeze economic în vederea satisfacerii pretențiilor celui ce visa la multă glorie militară. Ghiaurii urmau să fie pedepsiți în cel mai crunt mod și mulți gâzii urmau să fie răsplătiți cu pradă și robi.
Expediția din 1462 a fost un prilej potrivit ca Vlad Țepeș să-și demonstreze priceperea în mânuirea armelor și-n conducerea trupelor. Apropierea dușmanilor de Târgoviște putea să fie încetinită prin aplicarea tacticii pământului pârjolit, obișnuită în războiul asimetric, și astfel soldații turci nu aveau de unde să strângă rezerve de hrană și nici apa nu era suficientă pentru masele de oameni și animale. Se poate presupune că luna iunie nu era tocmai blândă în ceea ce privește temperaturile sau poate să fie deosebit de ploioasă. Cronicarii otomani n-au amintit ceva despre precipitații, ceea ce înseamnă că vremea a fost călduroasă și uscată. Trimiterea de detașamente de cercetare și de jaf se impunea, dar misiunea militarilor era deosebit de riscantă din cauza prezenței steagurilor de călăreți români ce cunoșteau regiunea. Chiar dacă oastea munteană era redusă din punct de vedere numeric, sultanul se temea de surprizele oferite de voievodul din Kara Eflak și ordona în fiecare seară organizarea de tabere fortificate, măsură ce indică și o teamă profundă de umbra lui Kazıklı. Este foarte periculos să-ți disprețuiești inamicul și Mehmed al II-lea a vrut să fie prevăzător. Totuși, măsurile luate n-au fost suficiente și izvoarele timpului amintesc de infiltrarea voievodului pentru a vedea cum este organizată tabăra otomană. Teoretic, cunoștea cum sunt dispuse trupele, dar trebuia văzută dispunerea prezentă. Timpul era prețios și nu trebuia să se rateze obiectivul principal și era posibil ca sultanul să-și pună cortul altfel. Misiunea implica mari riscuri, dar cunoașterea limbii turcilor a fost un avantaj prețios în munca de cercetare.
Atacul de noapte
A urmat hotărârea de geniu: atacul pentru noaptea de 16 spre 17 iunie 1462 la ultimul popas înainte de intrarea în Târgoviște. Un oraș important din punct de vedere economic, politic sau militar trebuie aparat cu orice preț și orice metodă era și este potrivită. Terenul destul de accidentat și împădurit oferea posibilitatea apropierii prin surprindere și s-a hotărât atacarea numai cu cavaleria, acțiunea rapidă urmând să-i zăpăcească pe otomani și astfel dispozitivul de luptă nu se putea închega. Îmbrăcarea unor haine turcești de captură și vorbitul în limba invadatorilor urmau să sporească deruta în rândurile celor buimăciți. Vârful atacului urma să fie dirijat direct spre cortul sultanului, uciderea conducerii supreme urmând să genereze destrămarea ordiei.
Ofensiva a început în noaptea neagră și întunericul s-a dovedit un aliat al luptătorilor români, dar a fost și in dușman. S-a nimerit o zonă cu multe animale de transport și străbaterea masei mișcătoare a luat ceva timp. Nu era rea nici distrugerea mijloacelor logistice, dar obiectivul principal rămâneau militarii și sultanul. Cetele conduse de voievod au deviat de la traseul stabilit și s-a ajuns la cortul marelui vizir. A fost astfel timp să se formeze un careu al ienicerilor in jurul padișahului, luptătorii de elită ucigând pe oricine se apropia de formația defensivă. Confuzia a generat confruntări între militarii otomani până când s-a luminat de ziuă și s-a observat că ghiaurii au plecat de mult timp.
Armata otomană a continuat înaintarea spre capitală și spectacolul descoperit a fost unul cumplit. Soldații prinși de către munteni zăceau trași în țeapă și peisajul era unul îngrozitor pentru moral. Sultanul a fost impresionat de modul în care gândea voievodul și a dat ordin de retragere spre Constantinopol. A preferat să păstreze autonomia Kara Eflak-ului și să-l lase voievod pe favoritul Radu cel Frumos, cel ce fusese educat pe la palatul imperial.
Rezistența militară din anul 1462 n-a fost în zadar și statutul în relațiile cu Imperiul otoman a fost menținut chiar de crudul Mehmed al II-lea. Expediția sultanală a fost un cumplit eșec economic din moment ce prada n-a fost suficient de bogată pentru a justifica pierderile în oameni și cheltuielile militare de amploare.
Geniul militar al voievodului
Chiar dacă unii scriitori contemporani spun că domnitorul suferea din punct de vedere nervos și de aceea manifesta o cruzime deosebită, acțiunile militare din 1462 indică prudență și calcul militar pentru salvarea vieții luptătorilor din subordine. A fost departe de generalii din secolul al XX-lea care ordonau atacuri frontale împotriva unor poziții fortificate și unde se aflau arme mult mai mortale în raport cu ceea ce se găsea în secolul al XV-lea. Cele mai cunoscute exemple sunt din Primul Război Mondial în timpul bătăliilor de la Verdun și de pe Somme. Atacul de noapte a fost un exemplu perfect despre cum se poate acționa prin surprindere în vederea distrugerii unei oștiri numeroase cu pierderi minime. Cum istoricii moderni sunt dominați de pasiuni megalomanice și mereu sunt nemulțumiți de amploarea confruntărilor, trebuie scris în mod clar că la acțiunea nocturnă a participat întreaga ordie otomană și trupele muntene de cavalerie, cele ce sunt estimate la 7.000 de oameni.
Atacul de noapte din iunie 1462 a fost o confruntare de proporții, dar multă vreme izvoarele otomane au rămas necunoscute și sursele românești au tăcut sau au fost pierdute. Nu s-a putut realiza o popularizare suficientă și doar catalogarea domnitorului drept un vampir numit Dracula a scos la lumină la nivel internațional o parte din faptele din 1462.
Sursă imagine: "Bătălia cu facle a lui Vlad Țepeș" de Theodor Aman